dezașteptare

”dragostea mea era un țiuit al urechilor
după ce ai încasat o lovitură neașteptată și sinistră.
în cazul meu, lovitura era faptul că mă născusem, 
iar eu produceam dragoste ca să mă mențin în viață.
produceam în prostie.
eram un animal atât de speriat
încît tremuram dacă nu puteam să iubesc.

să fiu singur sau să fiu în lume erau cele două lucruri la fel de oribile
care mi se deschideau în față,
la care tu păreai a fi singura soluție alternativă.
m-am strecurat în tine ca în singura fantă care se deschidea între mine și lume.
era ca atunci cînd  trebuie fie să-ți iei o slujbă, fie să pleci în armată
și atunci te apuci de băutură.

*

acum, cînd deschid capacul la oala în care fierb rădăcinile lumii
și simt duhoarea aia și amăreala,
îmi dau seama că singurătatea absolută nu e nimic, e un vax
pe lîngă ce este
lumea absolută
cuibărită în pieptul tău ca un pește parazit

care roade, roade ca într-un rechin pînă iese pe partea ailaltă.

habar nu aveam unde erai și dacă, în pizda mă-sii, atunci
cînd aș fi zis fă, mor, nu aveai să nu-mi zici mie fă.

dragostea e un teatru de umbre din care nu înțelegi nimic
decît că a fost ceva profund
și aia abia cînd s-a terminat.

sunt atîtea imposibile figuri în acest delir
încît aproape uiți că de fapt toată bătălia se dă doar
între doi oameni
și nu are nimic cosmic.

din păcate nu prea cunoșteam alți oameni.
eram familiar cu mine, deoarece mă cărasem în spate atîta timp,
ca pe un bețiv pe care nu știi de unde l-ai cules
și ai scrupule absurde în a-l lăsa sprijinit de primul zid.
iar la tine mă gîndisem mai mult decît la mine însumi
și asta îmi dădea iluzia la fel de absurdă
că am petrecut timp în mintea ta.
erau mai mulți oameni în noi doi decît în afara noastră.

acum, cînd noi_doi nu mai era valabil,
lumea creștea oribil, nu mai putea fi oprită.

nimic nu mai era înăuntrul meu, totul era afară”

poem de Cătălin Pavel -”altera pars” Ed. A.T.U, 2012