check-up

fiecare cu molima lui
până la urmă
ne contaminăm
numai pe dinăuntru.
eu de exemplu sângerez
ca un animal înjunghiat.

zâmbesc.
fac faţă. fac totul. să fie ok.
în final nu ne întreabă nimeni
cum
nu ne întreabă nimeni
de ce
nu ne bagă nimeni în seamă
totul e bine
lumea e la locul ei
se verifică doar asta.
totul e corect.

în mine sângele tău creşte
în mine se pun tot felul de întrebări.
în mine tu.
eu nu. eu nu.
nicăieri.

Scena I

Personaje:
M - Moartea - o femeie între două vârste îmbrăcată sobru, sacou negru cam bărbătesc, fustă neagră. Părul negru strâns într-un coc la spate
BM - bărbatul mort- în costum gri, cravată sobră, pantofi negri foarte bine lustruiţi
BV - bărbatul viu-gol

Décor:
un pupitru înalt
2 scaune cu faţa spre public, unul în spatele celuilalt
o cadă veche de fontă în plan mai îndepărtat

M în prim planul scenei, în picioare la pupitru cu faţa la public pregătită să ţină un discurs. Frunzăreşte filele unui document.
BM şezând foarte corect oarecum rigid pe scaunul al doilea
BV aşezat în cadă. Iniţial nu se vede din ea.

M –[îşi drege vocea] Doamnelor şi domnilor, în primul rând doresc să vă mulţumesc pentru prezenţă. În al doilea rand... …

BM –[o întrerupe cu oarecare politeţe în glas]În al doilea rând sunt eu, Doamnă.

M - mă rog, în al doilea rând vreau să vă comnic unele chestiuni foarte importante. Doamnelor şi domnilor vă anunţ în mod oficial că AVEM TIMP.

BM -[o întrerupe din nou cu un ton ezitant, privind în jur]:Nu vă supăraţi Doamnă, nu ştiţi cumva unde suntem?

M -[întorcându-se doar câteva grade spre BM] Domnule, nu ar fi trebuit să întrerupeţi acest discurs. Timpul are anumite reguli, o continuitate un ritm, ceva ce pare să depăşească propria dumneavoastră capacitate de înţelegere …

BV -[fără să iasă din cadă, cu o voce foarte vitală, puternică, ton zeflemitor]: Ce importanţă are unde suntem? Uite, eu sunt într-un recipient. Aici timpul este limitat, domnişoară. Curge la canal dacă scot dopul. Totuşi [scoate capul din cadă, devine vizibil până la brâu]aş putea să vă pun şi eu o simplă şi inocentă întrebare din public…, mă rog, din cadă. Aveţi idée CINE suntem?

M -[uşor iritată] : Întrebările dumneavoastră nu fac decât să strice contiuitatea acestui discurs, precum şi echilibrul perfect pe care tocmai l-am stabilit între noi. Ce mai contează CINE şi UNDE eşti, dom'le, dacă ai timp şi dacă...…

BV - Mă văd nevoit să vă întrerup din nou şi să vă anunţ că nu aveţi pic de dreptate. Timpul meu nici nu există din moment ce Eu de fapt nici nu m-am născut. Recipientul asta mă găzduieşte până devin capabil să mă adapez vieţii de apoi

M - Staţi! Care apoi?

BV - Adică, după…

M - După ce?

[Tăcere. BV se ascunde în cadă]

M - Cred că nu m-aţi înţeles.… Avem cu toţii acest UNIC timp şi nu un altul. Pe de altă parte nimic nu este lăsat la voia întâmplării, doamnelor, domnilor, născuţilor şi nenăscuţilor . De exemplu, eu vă pot garanta veşnicia fără să vă ofer în mod concret dovezi, fără să vă îngrop în tot felul de certitudini.

BM - Dacă e aşa înseamnă că suntem pur şi simplu morţi…, nu?!

M - Nu. Dar e un amănunt nesemnificativ.

BV -[ieşind pe jumătate din cadă] : Dacă tot susţineţi că sunteţi cât de cât vie, încercaţi să faceţi ceva. De exemplu, să plângeţi.

[M încearcă să plângă. Nu reuşeşte. ]

M -[cu un ton indiferent] : Nu pot.

BV -Vedeţi? Morţii nu plâng.

M -[iritată, schimbând vorba] : Vă mai bălăciţi mult în chestia aia ? Aţi scos dopul?

BV -Nu domnişoară. Nu depinde de mine. Sorocul!

BM -[privind spre BV]: Săracul!
Doamnă, eu vă spun că ar trebui să facem abstracţie de dânsul[indică spre cadă]. Uitaţi, e acolo plin de jeg, bălăcindu-se în câţiva litri de …chestia aia mizerabilă despre care spune că e de o importanţă vitală...[cu un ton confidenţial] şi ştiţi, nici nu cred că e de-al nostru!...…

M - De ce credeţi asta?

BM - l-am auzit plângând…

M - ahaaaa

BM - mâine poimâine va izbucni într-un hohot de rîs… şi cine ştie…...

BV -[nu se arată dar cântă fredonează mormăind oda bucuriei]

BM - ce v-am spus?!

[Se văd doar mâini şi picioare în aer ieşind din cadă. Un fel de dans. Un hohot de râs. Un hohot de plâns. O tuse. Un strănut. Chiorăituri râgâieturi… intestine.]

BV -[iese două treimi din cadă şi se adresează gesticulând spre M]: Doamnă, cred că lucrurile iau o întorsătură ciudată. Dumneavoastră nu v-aţi susţinut discursul, auditoriul habar nu are cine şi unde e. Pe aici s-a dat o luptă, au căzut oameni şi au fost împuşcaţi cai, nu-i aşa?[ trece un cal]. S-au spart oalele şi noi nu ne-am ascuns încă, planează la joasă înălţime un pericol, …adică, cerul e albastru, miroase a liliac înflorit, s-a întărit mădularul, vacile dau lapte, albinele fac miere, ursul e păcălit de vulpe…, pe când dumneavoastră doamnă sunteţi de o frumuseţe inversă, iar floarea asta nu mai are frunze…[arată undeva spre zona pelvină sugerând un falus]

[În tot acest timp M nu schiţează nici un gest. Stă în picioare încercînd să ţină un discurs.]

M -[îşi reia firul discursului oarecum mecanic]: După cum vă spuneam, ar trebui să reconsiderăm termenele, să prelungim unele cuvinte; chiar şi în majoritatea gesurilor am putea să desfăşurăm o anumită lentoare... …

BM -[ întrerupe] Doamnă! Cu tot respectul, s-ar putea să fie adevărat că lucrurile iau o nouă întorsătură, deşi nu prea ştiu de unde. Cred totuşi că e total diferită de afirmaţiile acestui, acestui... …acestui. [arată spre cadă de unde se aude BV fredonând dând din mâini şi din picioare ca într-un dans aerian în care trupul zace în cadă doar membrele dansează]

M - Domnule, Eu am timp, dar Nu am răbdare. Ceea ce vi s-ar putea părea inexplicabil.

BV - Nu, nu, deloc! E foarte firesc . Moartea nu are niciodată răbdare. Are însă foaaarte mult timp.

M - Domnule, nu cred că e corect să pronunţaţi cuvinte noi chiar înainte de a vă fi născut. Habar nu aveţi despre ce vorbiţi. Dar mă rog, eu nu intervin acum. Deşi cred că ştiţi, DECIZIA îmi aparţine.

BV - Decizia… ahaaa. Acum veniţi să luaţi aici o decizie atemporală. Vax!

[BM trece în primul rând, aşezâdu-se în scaunul din faţa lui]

[BV cântă un cântec de pahar, de inimă albastră. …Între timp M se apropie de el şi începe să-l studieze atentă evaluându-l ca pe o mostră. BV se opreşte din cântat, îşi priveşte curios mâinile apoi concluzionează]:

BV - Bărbat bine. Viu. Greutatea: aproximativ 70 kg. Înălţimea:[îşi priveşte picioarele scoţându-le din vană] cam cât o cadă. plus tălpi. Caut femeie. Nu. Caut FE-ME-IA! [se prinde cu mâinile de marginea cadei, scoate capul peste margine şi priveşte în jur căutător susţinând privirile din sală.]

moartea nu arată așa

moartea nu arată așa ca o pocită. moartea e bună  moale ca o catifea ca o cortină grea și foarte frumoasă. pot să-mi imaginez orice dincolo de ea. cel mai greu e acum pe scenă când toți aplaudă. eu va trebui să fac o reverență. nu mai pot să fac reverențe. m-am prefăcut prea mult dar de fapt trupul meu nu mă ascultă. e ca o fantomă din piatră.

abia aștept să cadă cortina să fie liniște. tu să mă aștepți undeva ca și atunci când am ajuns la tine prima oară în gara aia. în cityterminalen. nu va mai fi nimeni acolo. abia aștept să-ți povestesc cum am fentat lumea și ți-am adus ție toată ciocolata cu rom.

robot de bucătărie

de azi sunt doar un robot de bucătărie
sunt un prăjitor de pâine
un storcător de portocalemereperesuflete.

ţin minte lucruri.

ordinea mea devine interioară.
nu plâng. nu suspin. nu mă expun inutil.
viaţa se strecoară în cablu
se prelungeşte cu un prelungitor simplu. obişnuit.
ceilalţi îşi iau cât au nevoie
cât să nu le fie prea frig
să nu le fie prea nicicum.

e cea mai tristă zi.

dar funcţionez ca imbecila. funcţionez.

îți scriu dintr-o duminică absurdă

îţi scriu dintr-o duminică absurdă. un stol de ciori bântuie curtea spitalului. la cantină se fierb cantităţi tot mai mari. miroase a lucruri strict necesare a clor şi a mâncare. un furuncul imens are de gând să explodeze la noapte în mintea mea. nu te uita. nu te uita. 

strâng din dinţi şi apuc bine mânerele cauciucate. nu mai am umbră de când tot vânez începuturi. în ultimul salon cineva lălăie cu voce prea tare un cântec de inimă albastră împotriva regulamentului de ordine interioară. îi administrez o ceaţă mai deasă apoi fredonez şi eu pe ascuns în weceu.

nu mai vine salvarea. voi raporta o noapte continuă. voi scrie că luna s-a oprit în gâtul nostru aproximativ pe la miezul nopţii.

ție îţi spun doar că probabil am şi eu ceva incurabil altfel nu se explică febra aceasta de tine.

spre seară te-am văzut ghemuit într-un fel de baladă. coloana ta vertebrală mi se încolăcise pe suflet ca un cordon ombilical. 

naşterile tale apoape la fel de dese ca morţile au un timp al lor, dispărut pentru ceilalţi.

deşi nimic nu e întâmplător, chipurile doctorilor ni se par aleatorii. zâmbetele cu incisivi perfecţi îmi augmentează durerea. am o hiperestezie generalizată 
adică simt când mamele au sânii cuprinşi de furia laptelui pentru fiii lor dispăruţi fără urmă
simt cum se depun clipele ca nişte stalagmite clădind un zid peste pacientul din salonul numărul unu care uitând cum îl cheamă îşi strigă tatăl cu numele unui mort
simt un fior cumplit când dau la o parte întunericul şi tu rămâi în faţa mea golit de mine cu toate rănile tale albastre. 

știi, te puteam confunda cu un cer aspru.

peste câteva ore ziua aceasta ne va avorta. din burta spitalului va curge toată durerea în cheaguri imense şi violete. câinii din jurul cantinei vor urla pe mormântul unui stăpân necunoscut. și astfel noi vom şti că e deja luni.

aspru

ai mușcat din mine. am mușcat din tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara

vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă
ling ușor liniștea
de acord cu tine
lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc instantaneu
din primul moment din momentul zero când începem să plângem
împingându-ne spre ieșire
afară cineva învață lumina pe de rost
încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut
totul e vechi
până și lumina se crapă
absolut totul e perisabil
uimitor cum aduc cerul în gura ta
și-l închid acolo cu riscul de a te imacula.
de data asta îmi iese
albastrul își recapătă înțelesul
am o rochie neagră
cânepă. in. cânepă.
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trupul imens
mă cheamă varvara
aspru
înghiți înghit
taci tac.

drumul ia tot

citești un poem și știi că ai mai fost acolo. trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci  un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. acum stai în picioare și din tine crește un zid. ai știut când te-a zidit. erai acolo și încercai să nu mai plângi să nu-l mai superi cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

omul rămâne în tine și nu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase. ei păzesc armoniile lumii.

omul trece prin tine. din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri 
ci te lași în somnul lui oricât ar fi el.

violet

să zicem că exiști
și că nu ai nicio treabă
intru în gândurile tale
ca într-o galerie de artă
admir ore în șir violetul
închis în rama aceea apoasă.
adorm pe banca de piatră
știind că tu ai insomnii
dorm cu somnul tău
și visez pentru tine.

câteodată lumea te întreabă de mine
doar așa din politețe.
tu nu-ți mai amintești decât tabloul cu brândușe.
nu știi ce să spui
lumea crede că nici nu exist. lumea știe mai bine.

de fapt e iarnă. totul e alb. doar violetul
e violet.

nu-mi fac iluzii

plânsul meu de acum e inutil. e doar un rest de întuneric din vremea când eram oarbă. de la un timp cred în iarbă. cred în floarea asta crescută în zid.

 nu știu cum fac dar simt că mai este atât de puțin încât nu mai trebuie să ne îngrijorăm. 


sirenele ambulanțelor zbiară toate în mine. îmi fac mii de cruci. aștept un înger care să-și caute omul. aștept cu nările în vânt ca un animal singuratic.

despre pacea aceasta nu mi-a vorbit nimeni. sunt prinsă aici în cuiele nopții.

nu-mi fac iluzii dar mă gândesc la tine ca la o fântână. setea mea te salvează.

de la o vreme nu ne mai  vede nimeni așa cum suntem cu îngerii în cârcă. 

ce-ar fi să murim deodată ca niște lumânări ce se sting din același expir.

plus infinit minus unu

azi am citit un poem. nu am mai citit nimic de atunci de când poștașul mi-a adus vestea aceea despre tine

eu nu mai citesc scrisori. nimic nu mă poate atinge. duminică aflu tot felu de chestii direct de la Dumnezeu.

în rest liniște

gunoierii duc toate poemele necitite și toate scrisorile.

am un elan care-mi spune ora exactă. accept. am un câine insomniac. tace și privește spre lună. 

lucrurile o iau razna când le măsor.

cât fac plus infinit minus unu. mă gândesc la un pește. nu știu de ce.

12. jazz la radio guerrilla

când te aștepți mai puțin lumea începe să pâlpâie încet
ca o lumânare din aia mică pe care o puneam noi să ardă când ascultam jazz la radio guerrilla
lucrurile bune vin pe neașteptate
ca moartea
pe care deși o aștept de când mă știu
mă ia mereu prin surprindere
și mor de o mie de ori
la fel de mirată
la fel de nesigură
în obscuritatea ciudată întreruptă doar foarte puțin
de  lumânarea aia a ta care arde nu se știe cât
după ce noi adormim

n-o să-ți vină să crezi

cineva îmi fură tălpile când dorm. cineva îmi fură globii oculari
îmi fură linia vieții din palma stângă.

n-o să-ți vină să crezi ce greu e aici noaptea fără tine

singurătatea se coace în trupul meu pe cale de dispariție.
(dacă ai ști cât tânjesc infirmierele după singurătatea noastră. cât de teamă le este să plece acasă.)

în zori ies în curte apoi trec prin pădure
trec prin fiecare copac și în fiecare mă rog să fii un cireș.
apoi îmi iau lumea în cap.
ocolesc prin ierburi înalte cât oamenii
ocolesc prin mări și peste coline
ocolesc prin câini și prin adăposturi.

nu ajung la timp înapoi
întotdeauna ajung 
când tu nu mai ești.

nu suntem triști

ooamenii trec strada. trec viaţa. uneori pe roşu. lucrurile acestea se întâmplă pur şi simplu. din neatenţie. din grabă. ai fi crezut că ţie nu. că li se întâmplă doar altora.




apoi vine M. mă întreabă ce mai fac. el ce mai face. el are alte priorităţi acum. de fapt pe cine ar mai interesa azi ceva despre aristotel. pe mine m-ar interesa. bine. doar pentru că suntem prieteni îmi vorbeşte puţin despre aristotel. altfel nu şi-ar mai răci gura de pomană. morţii cu morţii îmi spune.




nu suntem trişti. M nu e trist.




într-un mod straniu M e mereu grăbit. să nu-l reţin. mai bine îmi povesteşte despre vecinul lui care s-a sinucis cu detartrant. spăla weceul şi chiuveta. eu nu aş face una ca asta. nici eu. M nu e trist. e puţin grăbit. nişte chestii. totuşi de ce m-am sinucis în felul acesta cam ca o proastă. îi spun că nu ştiu. el are oricum alte priorităţi, treaba mea. eu nu mai am nicio prioritate. de aceea.






aş vrea să-l întreb despre vise. ştiu că e tare în vise. imaginaţia lui e scara mea de incendiu. nu îndrăznesc să-l întreb. îl las să-mi vorbească despre realitate. e grea ca o ancoră.






aş vrea să ştiu dacă de la fereastra lui se vede marea. el nu mai termină cu vecinul cu detartrantul. probabil că nu. îmi imaginez totuşi că vede marea atunci când îmi vorbeşte despre aristotel. şi asta numai pentru că suntem prieteni. şi numai foarte puţin.

11. liniște de toamnă

liniștea asta nu e perfectă
pentru că mereu există în aer o moarte mică foarte ușoară și portocalie
mereu o coacere se implinește cu un zgomot rotund

mai e și mirosul ăsta
miroase a lume care în sfârșit se împacă
a prea multe frunze în cale
a ceață și a focuri pe dealuri
miroase a tine când zâmbești

10. fără avertisment

nu ne avertizează nimeni.
parcă te-ai aștepta să citești undeva o avertizare
pe o bucată de tablă
un semn ca și acela cu atențiune cad pietre.
poate un semn cu atențiune vă cade cerul în cap
sau
atențiune se termină aerul.
am trage și noi cât mai mult în plămâni.
am avea grijă să nu risipim
nici  măcar o răsuflare

probabil că eu tot  nu  aș putea să mă abțin
tot aș privi o clipă spre tine.
aș suspina ușor imperceptibil
și  asta m-ar costa viața.

9. foarte atentă

ar fi complet inadecvat să vorbesc acum despre toamnă
oamenii sunt grăbiți
au treburi importante.  
de fapt eu am început toamna deja
așa cum începi să muști dintr-un măr

aici fiecare clipă contează
fiecare clipă e un semn
că tu
sau
că eu
un semn  pe care dacă-l pierzi
nu se mai înțelege nimic
ca și cum ai pierde litere dintr-un cuvânt
sau
sunete dintr-un cântec.

nu-mi permit să pierd nimic din tine
sunt foarte foarte atentă
la clipe.

8. exerciții de murit

tu nu aveai nici un dubiu. m-ai asigurat că-n fiecare zi când adormim e ca și cum am muri. la trezire o nouă viață începe. dar tu nu vorbeai deloc despre viață. de fapt vorbeai despre moarte. despre cum e să mori. râdeam și gustam din calvados fără să ne placă prea mult. voiam să prindem momentul ăla când adormi și treci dincolo. să-l ținem minte. 

alergam pe faleză și râdeam prea tare.   noaptea devenise nepotrivit de stridentă și vocea ta părea puțin răgușită.  doar noi doi cântând la capătul continentului.  toți ceilalți oameni dormeau sau cine știe poate făceau exerciții de murit.

7. normandia

vedeam prin spărtura aceea din mine ca printr-un hublou. de fapt mă bucuram că pot să văd ceva de pe  locul acela din spate. eram norocoasă ca alex atunci în ambulanța aceea cu un geam spart înlocuit cu unul transparent pentru că nu mai aveau geamuri mate. 
eram fericită că pot să zăresc părți importante din cer. părți importante din ocean pe care-l confundam mereu cu tine. 

peisajul fugea cu o viteză prea mare. alerga în contrasens dar eu  prindeam totuși secvențe ca un aparat foto profesionist care reține clișeu după clișeu
fără nici o noimă.

apoi cred că ai frânat brusc și toată goana s-a oprit. eram în normandia. căutai urmele asaltului. 

6.

de fapt asta e o numărătoare inversă. noi numerotăm mereu greșit. timpul se scurge spre zero. ca o bombă cu ceas. ticăitul se aude tot mai intens. nici nu am auzit ce ai spus. nu am înțeles nimic. chestia aia cu dragostea era mereu estompată era dată pe mute.

cred că singura soluție e s-o luăm mereu de la zero. să numerotăm corect ascendent să construim în toată regula chiar dacă tu ai dărâma seara cu un gest toată schela. m-aș ruina în fiecare noapte la picioarele tale sperând la o umbră și la un zid.

sau am putea să nu mai numărăm deloc. așteptarea ar ține loc de orice. de exemplu eu aș putea să rămân aici pur și simplu cu toate treburile cu amintirile cu magneții de frigider cumpărați în bruges paris sau amsterdam. aș putea chiar să încetez să mai număr. dacă aș avea un strop de curaj aș sta. ca o piatră într-un infinit din granit.

5.

mi-ai spus că nu scrii pentru că preferi să trăiești. nici eu nu scriu. folosesc cuvintele doar ca să te înștiințez. aș putea să folosesc un fum pe un deal sau codul morse. aș putea să folosesc limbajul trupului. ca atunci când îți rozi unghiile sau te joci cu o șuviță de păr. de exemplu acum aș sta nemișcată și ți-aș privi mâinile în timp ce tastezi repede repede  ținând țigara cu dinții.

nemișcarea e un mesaj puternic. poate prea brutal pentru noi care nu mai avem timp.

poate ar trebui să folosesc arome. vanilie sau ciocolată cu rom. ai înțelege imediat că mă simt acasă doar cu tine. ai dreptate. dacă ar fi să-ți spun în cuvinte chestia asta ar suna perimat. aș folosi un gest mic o contracție invizibilă a unui mușchi ascuns un expir ușor o strângere mică de pupilă ca o minusculă îmbrățișare. aș scrijeli cu unghia în palma mea o literă pe care tu ai ghici-o imediat.

degetele tale au miros de tutun. le adulmec încet. nu mai am nevoie de cuvinte.

4.

știi atunci când am vorbit despre moarte nu mă gândisem nici o clipă la a ta. moartea era doar a mea.

tu nu ai un M în palmă. ai o altă literă mai tragică. o literă fără liniște. una care vorbește singură despre tot felul de chestii exact ca semnele chinezești care sunt pur și simplu povești despre lucruri. mai ales despre copaci și despre oameni de ne-am mirat noi că toate caracterele încep cu semnul pentru copac. și omul e ca un truchi fără crengi.

omul e mai puțin decât un copac în orice limbă.

de aceea nu poate nimeni ghici în palma ta. nu poate să știe nimeni nimic despre tine. doar eu am observat că ești nemuritor și am tăcut.

3.

îi dai liber îngerului și pleci. undeva. poate în amsterdam.

deodată ești mai ușor decât aerul și zbori mai repede decat boeingul 747 al companiei norvegiene. ca mine atunci în avion când plecasem din stockholm și m-ai luat de mână. ca atunci când nu mai aveam nevoie de nimic. tu miroseai a scorțișoară. stewardesele erau puțin îmbufnate. ce coincidență nu mai zburasem pe ploaie nici unul dintre noi. eu nu mai călătorisem niciodată  așa fără umbră cu mâna mea strânsă în a ta. pe neașteptate am consatat că respir. că puteam să fiu pămânul întregii lumi. că nu mai aveam nevoie de aer. nu mai aveam nevoie de înger. nu mai aveam nevoie de nimic.

2.

gata. azi mi-am amintit și toate gândurile mele s-au transformat în capcane. s-au transformat în mine anti-personnel. în gloanțe întoarse înapoi în țeava unui pistol mic pe care-l purtam mereu în poșetă. da, îl aveam chiar și atunci când am ajuns noaptea în bruges venind din paris. atunci când am nimerit în timpul nostru medieval.

uitasem complet să-mi zbor creierii. mă bucuram de piața luminată straniu de foamea aceea ciudată de timpul nostru vechi și cu multe scări.

uimirea mea era infinită. tu rostogolind cuvinte pe piatra cubică. toate casele cu lumânări la ferestre și noi hoinărind flămânzi în piața din bruges. apoi plăcintarul din rulota aia ruginită singurul care cocea la ora aia pentru drumeți.

uitasem complet să mor. mâncam amândoi plăcinte fierbinți lângă clădirea poștei din bruges. ne holbam la o catedrală uitasem complet de madonna lui michelangelo. uitasem complet de pistol și de moarte. mă gândeam doar cum ar fi să-ți ling degetele fierbinți dar tocmai trecea o trăsură.

apoi orașul a încremenit pentru o clipă. o clipă din aia lungă din timpul ăla medieval.

1.

oamenii au făcut deja cercuri în mine. unele mari imperfecte argintii altele invizibile.
îmi spuneau că începutul e greu că trebuie să merg înainte. eu nu înțelegeam treaba asta cu mersul
nu înțelegeam nimic.

aveam tot timpul în minte un vis de-al tău cu oameni.

am încercat să găsesc o ieșire. dar peste tot erau numai trenuri
trenuri albastre care străbăteau pădurile cuprinse de toamna în flăcări.
mai bine aștept aici pe margine.  începutul sau sfârșitul.

mi-au dat 21 de zile în care să mor sau să trăiesc
dar ce să zic. e greu de ales.

e prima zi. cercuri cercuri în mine

aspru

ai mușcat din mine. am mușcat din tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara
vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă


lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc din primul moment 

din momentul zero 

când încă nu știm să plângem

încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut

mușcătura e până la cer


am o rochie neagră
cânepă in cânepă
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trup
mă cheamă varvara
aspru
înghite înghit
taci tac.

examen

nici moartea nu-i mare lucru. e tot un fel de examen. în general oamenii îl trec cu bine. nu prea există școli pentru așa ceva deși ai timp toată viața să înveți să mori.

am îmblânzit ziua asta și acum mă folosesc de ea ca de un câine tolănit la soare. se vede până departe în satul vecin. mă gândesc să mă întorc în pământ.

nu prea are rost să salvez lumea. nu are rost să vorbesc. nici să tac. există un mesaj mult mai clar în frunză. din păcate așteptarea e obligatorie. așteptarea e bună. între timp poți fi orice vrei.

cuvinte până la prăsele

pe dinăuntru sunt ca tine. au desființat ospiciul acela. nu mai avem nimic. am luat-o prin lume desculță în pijamaua cu dungi.

recit în piețe. cuvintele ți se par ascuțite. încerc să recit fără cuvinte.  în altceva. încerc să-ți recit clipa asta  dar vocea mea nefolosită se împleticește sau mușcă. am răgușit de tăcere.

îți spun. sunt ca tine. fără pieile noastre nu ne-ar deosebi unul de altul. avem noroc cu tăcerea asta din mine care nu seamănă cu nimic. și cu visul tău despre oameni. cu salvatorii de păcătoșenie.

pescăruș

prima dată am vrut să urlu.
am vrut să-ți arunc sufletul meu în față
am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale
ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos.
am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea
peste gură.
am vrut să te las în urmă să nu mai fiu
pur și simplu
să nu mai fiu.
am vrut să răstorn clepsidra
să gâtuiesc timpul
să spun
gata
lucrurile astea au un puls
despre care tu habar n-ai.
gata
sângele meu fierbe și arde
sângele meu se lipește de cer
și plânge împotriva tăcerii
din care tu ai făcut altar.

dar nu am făcut decât să zâmbesc.
m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre
care se cunosc mult mai bine
să ne desfășurăm în gesturile ritualice de împreunare
să ne înghițim liniștea
încet
în mine sămânța ta rodește
cumva
te voi duce mai departe în zi
în noapte în luni în miercuri în toamnă.

la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea.
apoi mi-am dat seama că tu
bărbatul meu
ești lama care taie din mine exact pe unde se cere
tăiat.
tu mă scoți dintre forme
și mă păstrezi ca pe un talisman roditor.
tu ești singurul care vede viața mea
din moartea mea.
ești singurul care nu se teme
și nu urlă între distanțe.

la început am vrut să țip. apoi am înțeles
că nu sunt decât un pescăruș obosit.
și tu ești singura corabie în largul lumii.

r.e.m.

visele mele sunt numai câmpii. sunt doar eu
cu dumnezeul câmpiilor. orizontul e ca de obicei. vag. înrămat în cruci.




marmura se loveşte de lătratul unui câine alb. imens.
poarta e din fier forjat. neaşteptat de frumoasă. îmi aminteşte de patul nostru de fier. cuprind lucrătura contorsionată şi rece în palmă. adorm.



tatăl meu a murit prea devreme. vreau să ştii asta despre mine. tatăl meuprea devreme sau eu prea târziu. undeva e o discrepanţă mai evidentă acum când iubesc.

e suficient să ştii despre mine că mereu visez cu un crin. mă trezesc din coşmarul eteric împingând ca la naştere. ca la naşterea mea. ca la naşterea ta. nu mai ştiu
cine naşte pe cine. nu mai ştiu
cui îi vine rândul.

în câine se cuibăreşte lupul.

în câine te cuibăreşti tu cu ochiul tău orb cu ochiul tău viu
îmi sfâşii visul cu privirea ta nesătulă. îmi desfaci viaţa şi o întinzi sub talpa destinului tău.
acum viaţa mea e întinsă ca o câmpie. pe ea cresc păpădii cu sporii grei ca nişte plumbi.

respir cu plămânul tău stâng. cu plămânul tău de vrabie ucisă în somn

devoratorul

parcă trăiesc cu o scorbură în mine. acolo se ascunde devoratorul. toată noaptea foşneşte.
se aude până târziu cum înghite liniştea întunericul teama.




la fix îmi deschid ochii. 

la fix umbra copacului din faţa ferestrei se schimbă.



pot să spun că ne-am împrietenit. eu cu umbra cu devoratorul cu scorbura. 
până la urmă suntem în aceeaşi noapte cu toţii. încercăm să dormim.

vine

vine foarte încet. îl bate lumina
vântul
îi e potrivnică ora
timpul trece pe contrasens

vine în aer
în apă
pe faţa nevăzută a melcilor
lasă o urmă strălucitoare
spre seară

vine încet
îmi desface coaja
îmi soarbe miezul
îmi sfâşie mintea

vine în apus
ca un soare copt
desigur
incendiază apa şi celălalt miez al meu
de fier
se topeşte în formele lui

vine şi mă împinge pe scări
îmi fură oasele
îmi taie respirația

îi dau drumul în mine
vine
şi eu îl las

borne

1
copilul a făcut un castel de nisip.
eu l-am ţinut minte.
locuiesc în el când lumea se surpă.


2
nu ştii niciodată ce găseşti în locul tău dimineaţa
mă sperie gândul că nu voi găsi nimic
oamenii care-mi poartă chipul vor fugi în oglindă
şi-mi vor lăsa mie totul aici. toate vorbele
totul.


3
aleg fără să pot să privesc
vreodată în ochi lighioana.
mă ghemuiesc în ea
o posed.


4
se întâmplă să negăm pe neaşteptate.
poate asta ar fi o explicaţie pentru fugă. zic poate.
nimic sigur. nimic.


5
ne prinde bine să fim aşa
înveliţi în kilometri de nepăsare.
uneori şoseaua te face să scrii câte un poem lung
cu strofe ciudate. albe. negre.
am ameţit tot numărând plopii. bornele.


6
ţin în palmă răceala mâinii tale.
o păstrez aşa cum e.
pot chiar să nici n-o ating.

floarea soarelui

aici dacă mor nu mă va simţi
nimeni. soarele arată ca o balegă
portocalie.


floarea soarelui. multă. cât vezi cu ochii. aici
dacă mor
cresc până la cer.

amiaza

ne iubim. cămaşa de forţă stă întinsă la soare. de parcă s-a oprit toată nebunia din lume. oamenii dorm până la amiază. se întind. mănâncă cireşe.

am înghiţit un pumn de nisip. uneori nu simt nimic. alteori îmi ia foc pântecul. te doresc şi tu habar nu ai cum e. am înghiţit malul şi am lăsa marea confuză.

nu mă întrebi niciodată ce mă doare. presupui că explicaţiile sunt prea lungi şi complicate. dar eu ţi-aş face doar un semn mic cu unghia în palmă. ai înţelege imediat.

infinitul seamănă cu o fantă.

vine timpul. ne măsoară în lung şi în lat. tu devii aer. te salvezi. te respiră toate femeile când fac dragoste. eu rămân în carnea ta. eu rămân gravidă cu toată lumea.

dans pe linia albă continuă

dacă ai şti de câte ori am trecut linia albă continuă
şi am înghiţit contrasensul
m-am scăldat în lumina ascuţită a farului chiar cu o clipă înainte de izbitură.

mi-au strâns creierii pe ziarul de ieri.

sunt bine.
trupul meu rămas între fiare dansează cu iubiţii de cretă. le consumă febra. le fură coșmarurile. trupul meu înfiorat se ascunde în sângele poeţilor şi îi ucide lent în oglindă.

am lăsat un semn mic în şosea. o bornă ciobită dată cu var. o cruce albă surpată de ploaie. am lăsat un semn care să dispară nu la mult timp după ce trec.

cuvinte scurte

încep orice frază cu numele tău. litere mari cuprinse de panică. apoi cuvinte scurte nerespirate. liniște. pian. liniște.

din M țin minte doar mâinile. mâini aspre puternice uscate atingând aerul cu uimire.

am inventat un instrument muzical de neatins. aștept în holul spitalului. câțiva însoțitori plâng. eu nu le țin minte lacrimile. nu țin minte decât muzica și paradoxala armonie a clipei.

tu nu știi cum încape numele tău în mine 
ca un embrion strălucitor.

alba - neagra

saloanele sunt fierbinţi. mă lipesc de perete. şi el e prea cald. aproape ca un om.

pe coridor e umbră. pacienți în pijamale cu dungi joacă table cu zgomot. alții joacă alba-neagra. mizez și eu pe negru. suflet libertate dragoste. tot. pierd.

mă întind pe jos. pereţii vin peste mine. prea calzi. fierbinţi. ca nişte oameni.

roata dințată

Mă trezisem cu sentimentul acut că fac parte dintr-un angrenaj. Dacă nu-mi deschideam ochii exact în acel moment, nimic din acest complex uriaş nu ar mai fi funcţionat. Pentru o clipă am fost tentată să-mi ţin respiraţia, dar imediat după aceea mi-am amintit că sorocul nu se împlinise şi că aveam stomacul gol, dincolo de uşă era un puhoi de oameni bolnavi care mă aşteptau într-o resemnare de-un verde murdar. I-am deschis rănindu-mă de lumină.

Eram o roată dinţată.

Femeia imensă în halat bleu-ciel era deja acolo şi mă privea cu un rânjet larg binevoitor încercând să-mi facă pe plac. O ghiceam sub pielea ei bine întinsă peste faldurile tonice şi excesive de carne, o ghiceam plictisită şi plină de obidă că trebuia să-mi aducă ceaiul şi ouăle sleite . Mă tot întrebam când au timp să le facă de se răcesc în zori. Poate aşa sunt de la început, din prima secundă se sleiesc miraculos pentru a păstra acest ansamblu de diformităţi înconjurătoare bine îmbinat.
-Nu are zahăr . Ceaiul. Nu are zahăr, îmi repetă ea aproape şuierând în efortul de a nu-şi pierde zâmbetul printre dinţii prea mari, deşi dacă aş fi privit-o mai bine pe faţa ei mare şi roşie se insinuase o mică şi umană asimetrie.
-Nu-i nimic . Mai bine aşa. Ce să ne mai îndulcim degeaba, i-am spus ştiind că risc să ascult o rafală de fornăituri care însemnau că râde cu poftă. Mă zgribulisem de tot. Nu mai priveam. Cred că nici nu am mai avut ochi pentru o secundă, dar simţeam aerul greu din camera prea verde, uşa prea albă, articulaţiile inflamate şi artrozice ale celor de dincolo ţăcănind ca un imens metronom chiar în stomacul meu chircit de durere.
-Lăsa-ţi-le aici, mulţumesc, am rostit pentru a mă salva într-un final, şi imensa femeie se scutură de câteva zâmbete, apoi plecă uşurată înjurând în gând pe toţi tâmpiţii aştia de mucoşi care nu fac toată ziua nimic pe când ea...

Ceaiul era într-adevăr fără zahăr. Cred că era chiar şi fără ceai, dar era fierbinte şi avea gust de cazan.

M.- nume, prenume, sex, vârsta

Părul ei de culoarea focului se revărsa mătăsos peste spătarul scaunului rulant, umplea toată privirea mea şi a celorlalţi, apoi aprindea coridorul lung pe care se târa un şarpe negru de mochetă antiderapantă. La început nu i-am văzut decât această văpaie care mirosea a flori grele incitant şi liniştitor în acelaşi timp.
-Credeam că a venit primăvara, i-am spus, dar vocea îmi suna de parcă ar fi fost din mase plastice.
Ea mă privi atunci pentru prima oară de sub părul ei roşu . Se porni o ploaie stranie care îngheţa în aer picurii preschimbându-i în ace transparente până atingeau pamântul înfigându-se în tăcerea noastră ca într-o coardă. Nu mă aştepatm să mă menajeze, să-mi dea un răspuns politicos, deşi acum aş fi dat orice ca să se întâmple asta.
-Nu, n-a venit, rosti ea cu un calm desăvârşit întinzând pe faţa mea liniştea ca pe o cremă uşoară de zi.

Îmi era jenă pentru că ştiam atât de multe despre ea. Îi ştiam numele prenumele data şi locul naşterii domiciliul, ultimul ciclu… îmi părea rău că ştiu toate acestea dinainte şi tare mult aş fi vrut să le ştie şi ea despre mine. Îmi venea să plâng de ciudă că ea nu-mi ştie numele sau prenumele, că nu-i păsa de starea mea civilă, numărul de sarcini naşteri sau avorturi. Îmi era ciudă că eram doar un halat alb ca o pată aproape invizibilă pe aerul ei roşu aprins. Mâinile alunecară uşor pe roţile imense şi în următoarea clipă se întorsese spre mine, îşi înfipse privirea ca o săgeată de catifea în ochii mei spălăciţi, zâmbi detaşat, îmi întinse mâna cu manichiura perfectă şi se prezentă cu nume şi prenume deschizând simplu ca pe o umbrelă o prăpastie între noi. Am realizat că tentativa mea de a-i spune doar prenumele ar fi echivalat cu a mă arunca în hăul tocmai deschis. M-am prezentat cu numele întreg, adăugând la urmă,” medicul dumneavoastră de salon”, care a sunat ca şi cum eram de la room-service sau chiar mai rău.
Cred că a mai spus ceva de genul „mă bucur”, sau „îmi pare bine”, o formulă pe care nu am mai auzit-o pentru că încercam să-mi amintesc că eu sunt rotiţa dinţată şi trebuie să funcţionez ca unsă spre binele tuturor, până una alta.