restul lumii învinge

mă imaginez imaculată şi foarte lucioasă. oarecum sidefie. exist doar ca o stare de impregnare cu alb.



gravidă cu gândurile tale. aşa mă simt şi acum.



mă înec cu distanţe. aerul e foarte puţin şi foarte amar. tu-mi spui să râd. asta mă poate ucide.



îţi las vorbă că sunt. îţi las vorba chiar aici. dar locul dispare imediat.



ca de obicei restul lumii învinge. ca de obicei eu mă transform în stană de piatră pentru încă o sută de ani.

numele meu este i.

Numele meu este ioana. Îl scriu cu i mic. Mi se pare mai expresiv, mai aproape de linie punct. Aiurea, nu știu de ce mi se pare că i mic e mai aproape de mine sau de pământ. Anyway, am întârziat la spital. Am luat-o pe scări. Niciodată nu am timp de lift. Liftul te duce în cer. De fapt am fatezii despre chestia asta cu liftul. Niciodată nu s-a întâmplat. Niciun bărbat nu a ajuns cu mine în cer cu elevatorul.

Etajul trei. Pe scări. Abia respir. Pacienții au ochii lipiți de ușa pe care scrie cu albastru intens numele meu, dar toate privirile se mută instantaneu pe mine cînd apar în capul scărilor. Bună dimineața. Cum sunteți azi? Unii se simt datori să mă întrebe cum mă simt eu. Răspund politicos, bine, dar mi se pare aiurea. Eu sunt doctorul. Eu pun întrebări de genul ăsta, și nu din politețe, ci pe bune, dintr-un pur interes profesional.

Febrele sunt ca niște șerpi. Le simt prezența, parcă aș vorbi cu ele. Febrele au atitudine, au o îmbujorare care mă atrage și mă provoacă. Sunt vipere cărora le tai coada și ea crește la loc.

Am avut o durere aici. Pacienta arată pe mine, undeva în spate. Îmi crește o cocoașă de durere în clipa aceea. Încep să întreb câte ceva despre caracterul durerii. Am învățat la facultate: durerile au caracter! Nici nu mă îndoiam. Brusc, din cocoașa mea pornesc furnici, fulgere sau depinde, cuțite. Am un pumnal înfipt în spate, doctore. Sau cam așa ceva. De când vă doare, doamnă? Cam de la ora 3. Nu am dormit toată noaptea, vă dați seama. Și parcă-mi aruncă un pumn de nisip în ochi. Aș vrea să mă întind acolo pe linoleumul verde și să dorm pur și simplu, așa cum sunt, cu ditamai cocoașa în flăcări.

Trec printre pacienții care poartă în ei dureri, febre și răni. Halatul meu, ca un fluture lovit, se rotește spre ieșire. Nu știu cine a făcut coridoarele astea atât de lungi. Atât de pline de umbre. Ajung undeva unde oamenii plâng. E de la accident, le spun. De la boală. Asta ar putea să-i consoleze puțin. Cel puțin plânsul acesta nu e din vina lor.

Scriu. O mare parte din timp scriu rețete. Analizez. Uneori închid ochii. Pătrund în durere, trec dincolo de ea, iau parte la incredibila muțenie a sufletului vlăguit de urletul trupului. Cred că atunci vine Dumnezeu. Așa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Când crezi că lucrurile nu merg deloc, e doar o părere. De la o vreme am înțeles că nimic nu stă pe loc, nimic nu e cu adevărat paralizat. Lumea aleargă în pijamale și papuci spre o ieșire oarecare, spre nu știu ce.

Mi se face o foame ciudată. La cantină, o grabă casnică. Polonice, linguri, farfurii albe foarte groase și grele. Infirmierele concentrate să porționeze corect. Un fel de supușenie străbate sala pătrată scăldată în miros de varză călită. Am certidudinea că pacienții se roagă în gând. Am deprins și eu obiceiul să mulțumesc pentru bucate înainte de masă. Sfinții mănâncă în zgomotul de tacâmuri mânuite stângaci de pareticii mei, pe care febrele și durerile i-au lăsat în pace puțin.

Uneori seara vine cu aerul unei eliberări condiționate. Mesele se umplu de cărți de joc, de piese de remi. Eu las locul meu gol. Seara devin o intrusă. Misiunea mea se pierde undeva între foile de observație și rețete de carbamazepină și xanax. Numele meu sună ca o tablă albastră pe care cineva a bătut-o în cuie pe ușa de la cabinet. Numele meu prea lung, prea nu știu cum. Scris cu i mic de tipar.

7. cum ar fi duminică spre luni

așa cum stăm noi acum
îmbrățișați în duminica asta cețoasă

așa cum mâine vom înnebuni în viteza lumii
uitând toate lucrurile importante
cum ar fi privirea ta când mă lași în aeroportul acela imens
și eu plec fără să știu dacă mai vin

așa cum lumea se mută din noi în țări mai calde
doar noi rămânem aici
îmbrățișați între ghețuri
aprinzând focuri din te miri ce

așa 

îți scriu dintr-un octombrie

au desfăcut pachetul la poartă. o floare și un creion grafic.
să scriu în taină pe pereți.

ieri am văzut în curte o ploaie
care semăna cu a mea. toți am fugit să o prindem.
era un fel de bucurie că nu vine iarna. că mai avem.

mi-au luat sânge. mi-au luat sângele.

după amiază gyuri a cântat la pian. nu se înțelegea nimic.
muzica lui se trântea de pământ. îi simțeam oasele grele
trosnind în timpanele lui Dumnezeu.

nu spun că se întâmplă ceva. tocmai de neîntâmplare mi-e teamă.
să știi că medicamentele astea nu mai ajută. singurătatea nu se vindecă.

tu te-ai mutat în cer. plouă.

ardeau icoanele

și nu am nici o urmă de-ndoială
că toamna asta va cădea în noi
reinventându-ne din moartea ei domoală,
însămânțând în somnul nostru ploi.

orbeam cu toții fără să o știm,
orbeam și-în fiecare trup ardeau icoane.
eram prea obosiți, nu mai puteam să fim
solari în lumea de oțel și de neoane.

dacă-am fi plâns măcar în ziua aia,
când focuri stranii se-aprindeau pe dealuri,
din carnea toamnei ne-ar fi ars văpaia.
am fi putut să fim atunci sau corbi sau ramuri.

noi am lăsat să se întâmple lumea,
în gheare noi am dus-o pân' la urmă,
dar am mușcat apoi cu toți din ea.
acum ne sângerează zborul și se curmă.

tot noi am pus în seve dulci otrava,
am adormit luminile din cer,
am îngropat miracole în lava
acestui veac nebun și adulter.

puteam să naștem noaptea din tăceri,
să ne-ntristăm puțin la început
sau să lăsăm un somn de nicăieri
să ne viseze-n struguri și în lut.

acum în moarte s-a aprins un foc.
noi ne iubim ca orbii, pe vecie.
dar poate vom avea-ntr-o zi noroc
să naștem în lumină. în câmpie.

în fiecare zi e toamnă

nu mai ştiu să mă joc.
scriu poeme prea lungi. nu le citesc. 

e nefiresc de toamnă 

mama salvează lumea
în pântecul ei sunt morţii noştri albi.
eu mă nasc după aceea
după ce aproape toată lumea a murit
când nu mai e nimic de salvat
mă nasc atunci
când nu mai e de trăit decât o singură zi
chiar înainte ca tu să mori
mă nasc
în ziua în care s-ar putea să fii prea singur.

to one

am disimulat durerea ta
am închis ochii și am strigat

lebădă. punct. lebădă.

stockholm. amsterdam. paris.

am anulat kilometri întregi de tăcere
am strigat din toate turnurile în care tu nu aveai acces
am luat toate sedativele din sertarul de jos și toate tabletele de imovane prescrise ție de un medic oarecare din stockholm
am înghițit timpul ăsta care nemaifiind al nostru
ne ucidea cu bună știință
am plâns în fața unei statui din centrul unui oraș
care nu a fost niciodată al meu
am rămas goală noaptea pe covorul alb din dormitorul tău de o singură persoană
am mirosit toate lumânările parfumate din magazinul de la parterul blocului
acolo unde arabii vindeau fructe dar și valize
am cumpărat o valiză mai mare și am plecat cu toate
cu totul

am strigat cât am putut de tare
în aeroportul arlanda călătorii erau nepăsători
dar până și ei s-au mirat că noi nu ne mai sărutam la plecare
ai spus că părem niște rude care se despart după crăciun. dar era vară
și nouă ne era frig

eu am rămas singură în sala de așteptare
găsisem poarta. de obicei nu găsesc niciodată porțile
fără tine mă rătăcesc oriunde. mai ales în paris. fii sigur de asta. parisul fără tine nici nu există
e doar un labirint cu un cer nefiresc de albastru

dar de data asta am găsit poarta din prima. biletul era mototolit în palma stângă
acolo unde mai păstram un M
și nu mă gândeam la moarte decât ca la o ieșire în caz că tu nu ai fi
dar tu ești
și cu tine întreaga lume zboară în același timp spre amsterdam
acolo unde se poate povesti nestingherit despre ființare și timp
se poate cumpăra un suvenir o lalea din lemn sau absolut orice la orice oră
acolo unde un barcagiu beat poate să te ia în toiul nopții de pe malul canalului
să te ducă absolut oriunde

dar de data asta am găsit semnul și poarta
am găsit ieșirea
am găsit biletul de avion mototolit în buzunarul de la blugii tăi găuriți cu țigara
am nimerit un loc lângă fereastră
am văzut cum devii tot mai mic
cum mașina ta de o culoare incertă se împotmolește în trafic
și totuși
totuși tu ajungi mereu acasă
și eu ajung mereu
nu știu unde.

m-am pus cu lumea

pot să spun că
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.

am sărit peste cadavrele dimineții.

lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru ciudat
incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu
prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.