duminică, 28 ianuarie 2018

what would you do if you were a piano


I’m standing here in the middle of joy
it can not touch me at all

I abolished all the places in which I could have hidden
but I have a piano inside me I think. sometimes it  plays too loud
there’s too much noise towards outside when entire humankind  is sleeping
and that frightens me a little bit


I ask you
what would you do if you were a piano

in somebody like me

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

cântece și alte respirări

până și sunetele au chimia lor. reacții nebănuite se desfășoară în mine la auzul înșiruirii de sunete ce compun acest cântec. 

uneori  pacea din mine se luminează brusc ca fața unui copil ce tocmai a primit un cadou.

reînvăț viața. reînvăț cântecul. mult timp nu am respirat, nu am cântat nu am vorbit nu am scris. acum reînvăț totul de la început chiar dacă nu știu sigur unde este începutul și unde sfârșitul

respiratul nu e ca mersul pe bicicletă. nu știu cum. nu-mi amintesc. poate nu am știut niciodată.

lumina cade ciudat pe fața lumii. uneori ea pare un monstru, alteori pare doar un câine albastru.

am ales mereu între mine și mine. mereu greșit.mereu prea târziu. există mici decalaje, diferențe fine de nuanță între clipe. aceste diferențe pot să ucidă sau să salveze. 




sâmbătă, 7 octombrie 2017

toamnă, lucruri

toamna asta m-a apucat de păr și m-a târât în moarte. apoi mi-a pus lumina ei portocalie în ochi
de aceea sunt atât de fericită acum. oranjul te face fericit fără să știi.

lucrurile par mai frumoase așa, obosite și vechi. le simt textura și rănile scrijelite în alte vremuri, în alte anotimpuri.

am început să pun virgule. mă poticnesc . mai nou trebuie să respir între cuvinte. trebuie să știu cum să respir.

vineri, 24 februarie 2017

24 februarie

nu atât ceața cât crucile de ciment
resemnarea din trupul bătrânilor așezați pe băncile gri din piatră
încercarea mea nereușită de a plânge sub cerul mut încremenit în neploaie
câteva cuvinte la care nu m-am mai gândit de mult  incantate cu  un fel de trudă răgușită. Amin.
alte cuvinte care trosnesc sub lopețile groparilor

nu atât ceața cât moartea domoală din noi aşteptătorii
înșirați de-a lungul aleilor dintre morminte.
o coadă lungă de paltoane gri si banderole negre.
o înșiruire de vieți. o înșiruire de morți.
între noi toți
doar clopotele spărgând ceața blândă a zilei

duminică, 19 februarie 2017

pescăruș

prima dată am vrut să urlu.
am vrut să-ți arunc sufletul meu în față
ca pe un scuipat.
am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale
ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos.
am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea
peste gură.
am vrut să te las în urmă să nu mai fiu
pur și simplu
să nu mai fiu.
am vrut să răstorn clepsidra
să gâtuiesc timpul
să spun
gata
lucrurile astea au un puls
despre care tu habar n-ai.
gata
sângele meu fierbe și arde
sângele meu se lipește de cer
și plânge împotriva tăcerii


dar nu am făcut decât să zâmbesc.
m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre
care se cunosc mult mai bine
să ne desfășurăm în gesturile ritualice de împreunare
să ne înghițim liniștea
încet
în mine sămânța ta rodește
cumva
te voi duce mai departe în zi
în noapte în luni în miercuri în toamnă.

la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea.
apoi mi-am dat seama că tu
bărbatul meu
ești lama care taie din mine exact pe unde se cere
tăiat.
tu mă scoți dintre forme
și mă păstrezi ca pe un talisman roditor.
tu ești singurul care vede viața mea
din moartea mea.
ești singurul care nu se teme
și nu urlă între distanțe.

la început am vrut să țip. apoi am înțeles
că nu sunt decât un pescăruș obosit
și tu ești singura corabie în largul lumii

sâmbătă, 10 decembrie 2016

e azi

cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva. dar soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metronomului nu încetează deloc. în acest ritm eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne. prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești deodată responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama.

nu înțelegi absolut nimic

viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă odată. vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu. 

vineri, 9 decembrie 2016

vals în cămașa de forță



între timp ceilalţi au oprit ploaia. când m-am trezit doctorul mă întreba cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine. nu ştiu dacă se poate fără. el a râs.

atunci mi-a adus o umbrelă apoi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită. tu erai viu şi creşteai din încheieturile mele. te simţeam ca pe o brăţară de foc.

până în zori eram foarte bătrâni. paturile erau făcute. pacienţii noi strigau încă. ne strecuram în sala de mese unde ştiam că bucătăreasa asculta mereu acelaşi vals. dansam în halatele de molton luate peste vechile noastre cămăşi de forţă.