luni, 16 iulie 2018

ne mor poeții

mă trezesc cu degetele zbârcite ca și cum aș fi stat prea mult în apă. a murit încă un poet. tânăr. toți poeții sunt tineri. chipul lui se amestecă în mulțimea de chipuri ale pacienților care au căzut din cireși sau ale celor care au suferit un accident rutier. 

nu-mi las loc să plâng. mă trezesc la ora 6 fix fără să privesc. 

am observat că deși nu sunt oarbă, de la o vreme nu mai privesc deloc. e un fel  ciudat de a urma o rutină pe care nici măcar nu o vezi.

poezia a murit cu mult înaintea mea. habar nu am când. acum singurătatea e doar singurătate. și moartea e doar moarte. a mai murit un poet. tînăr ca toți poeții din lume.

sâmbătă, 2 iunie 2018

singurătate

mă aud mai bine așa. 

singurătatea mea pare un crin 
izbucnind olfactiv în nopțile de iunie

mă văd mai bine. 
mă știu. 
albul strident al imaculării vine ca un reproș. 
ca un strigăt ce sfâșie ceva. totul.


joi, 17 mai 2018

noaptea asta

liniștea are aerul unui abandon. mă aplec peste margine să văd cerul
dar albastrul dispare ca prin miracol. rămâne o limpezime despre care nu știu nimic

uneori îmi arunc dinadins privirea în noapte. întunericul o înghite imediat
nu mă feresc de umbre. nu mă tem

orașul respiră prea repede în noaptea asta. îi ascult tahipneea și tac
oricum, orice ar fi să se întmple se va întâmpla până la urmă

liniștea devine tăioasă în zori. ca o lamă foarte rece
și foarte reală

miercuri, 16 mai 2018

azi. prima zi din noua mea viață

azi:
soarele îmi calcă pe urme. zorile strigă puțin ascuțind mirosul de iasomie

mă gândesc să plec dar mai rămân o clipă
îmi pun un zâmbet pe față și fața mă doare
o las în pace
liniștea asta pare inventată dar nu-mi mai pasă
plec

joi, 10 mai 2018

insomnie

respirația mea miroase a cretă.

mă sufoc în somnul celorlalți

oriunde ajung moartea a ajuns deja.

pe asfalt umbrele dezastrelor dansează sub loviturile nopții





sâmbătă, 3 martie 2018

lucruri practice. claificari

a găsi un nume pentru orice. uite un lucru practic
chiar și această îndeletnicire a mea de a trăi și a muri în același timp
ca și cum aș croșeta viața
unu pe față unu pe dos
ar putea să fie catalogat denumit clasificat undeva

când mă rătăcesc în afara ta îmi dau seama că adevăratul motiv
nu e dizabilitatea mea de a mă orienta
(ceva ce tu ai din plin)
ci pur și simplu faptul că nu am denumit ”înafara” ta.
nu sunt indicatoare și semne care să mă lămurească
cum să respir așa pe neașteptate când tu nu respiri lângă mine
ce să fac cu mâinile
cum și când să mai zâmbesc.

nimic nu-mi indică unde e lumea
pe unde să o iau
sensurile devin imposibile
și în ciuda acestui haos
în ciuda mișcării browniene a particulelor în general
eu stau
stau și aștept să denumești toată treaba asta cumva
să pui săgeți care să-mi indice inima
săgețile pot să o străpungă un pic
și să iasă pe partea cealaltă
nu m-ar deranja sângele și toată tevatura
oricum scena ar fi un kitsch
dar am avea un nume ceva
așa cum moartea se numește simplu”moarte”
și știm exact unde e
totul ar fi semnalizat
totul ar fi sigur
clasificat.

duminică, 28 ianuarie 2018

what would you do if you were a piano


I’m standing here in the middle of joy
it can not touch me at all

I abolished all the places in which I could have hidden
but I have a piano inside me I think. sometimes it  plays too loud
there’s too much noise towards outside when entire humankind  is sleeping
and that frightens me a little bit


I ask you
what would you do if you were a piano

in somebody like me