joi, 6 august 2020

o lume frumoasă

am promis o tăcere nouă  lucioasă curată 
dar fâșii albe de strigăt s-au desprins pe neașteptate
au străpuns inima nopții
au scandalizat aerul din jurul nostru
ne-au făcut să tresărim. doar atât. 

totuși
lumea e foarte frumoasă 

putem aștepta ploaia oricât
suntem atât de aproape în orice moment de clorofilă 
de adevăratul miracol
atât de aproape încât este destul să deschidem ochii
e destul să deschidem un singur ochi din somnul acesta câinesc
și putem să percepem toată frumusețea care ne năpădește 
ca iarba




miercuri, 13 mai 2020

în fiecare curcubeu există un clopot gigant




în fiecare curcubeu există un clopot gigant o altă tăcere care sparge timpanul morții

îmi ingheață lumea sub unghii. oamenii aliniați ca niște soldați fără ochi așteaptă verdictul meu
dar așteptarea se transformă în strigăt în după amiaza aceasta când nimeni nu mișcă nimeni nu plânge

număr locurile goale. coridoare pline de umbre disperate ticsite de teama lor care e și a mea. tremurăm împreună fără să știm. singurătatea ne soarbe în strigăt. ne obligă să deschidem ochii și să înțelegem că suntem orbi

ascult puțin. plouă. undeva, într-o altă viață o ploaie de vară umple fântânile

nu sunt în prima linie. sunt în ultima clipă lucidă
sunt în ultimul rând
sunt ultima respirație dinspre moarte

așteptarea mea a devenit una cu sângele. unii dorm sub neoanele vineții
alții respiră ca într-o mare mirare, cu ochii larg deschiși spre ieșire. spre EXIT.

doar eu aștept aici în fiecare plămân fierbinte
aștept cu viitorul secționat în alb
aștept în vacarmul durerii lor
aștept cu timpanele smulse de clopot

timpul se termină undeva între febrele nopții


sâmbătă, 8 februarie 2020

ultimul adam și ultima evă

au trecut câteva zile și lucrurile s-au grăbit să se schimbe. nimic nu mai este așa cum știam.
doar noi cei prinși în treaba asta cu soarele și cu luna
cei împletiți în alternanțe albe și negre
noi cei rămași în urmă doar ca să salvăm ce se mai poate salva
tu și cu mine 
ultimul adam în ultima evă
împingând lumea ca într-un exercițiu  lamaze
doar noi mai păstrăm din când în când  liniștea
într-o surprizătoare clipă de reculegere
scoasă complet din context

duminică, 2 februarie 2020

iarna printre fluturi - pastel

lumea apoasă se unduiește ușor printre falangele iernii
cineva ascultă un cântec de privighetoare la difuzorul din curtea spitalului
învăț fiecare notă acută
fiecare clipă de liniște

nu suntem aici. suntem oriunde  în acest pastel ciudat
decolorați de vreme
urmând ritmul prea viu al uni cântec
sau o aromă fructată venită dintr-un anotimp imposibil
ca niște fluturi mari argintii și uituci


luni, 26 august 2019

mi-e tare dor de tata







și eu sunt tot mai departe de lucruri. e greu până te prinzi că nimic nu e nou

nimic nu e vechi

toate sunt mai aproape sau mai departe





acum lucrurile sunt departe

doar toamna ne mai apropie puțin în ultima clipă


tata stă ghemuit la infinit în sicriul lui de stejar


odată de ziua lui i-am cumpărat un trening albastru


acum trebuie doar să aștept. să aștept


în curând se va termina totul. suntem tot mai mici

ochiul lui alb abia mă mai vede.

toamnele durează tot mai puțin

cât un expir

cât un zâmbet la fotograf

cât un oftat


toate aceste cărți cu numele tatălui meu pe copertă

toate aceste însemnări cu pixul pe margine

ani întregi de iubire de oameni

ani întregi de mirare

ani întregi de iubire

ani întregi de iubire

toate acestea au rămas în mine


dar foarte departe

vineri, 31 august 2018

crizanteme

suntem încăpători. ca niște flori pline de lumină.
tăcerile dintre noi sunt lungi tulpini
de întuneric.
în rest
pace.
pacea clocotind în ritmul ei echivoc.
pacea din care nu înțelegem nimic clar
ni se așază sub pași
cînd plecăm când venim.
când suntem când nu suntem
fredonând același cântec de leagăn până la moarte.

nu vorbim despre asta.

eu rămân aici cu pământul cu grijile cu tălpile lipite de tine.
îmi smulg inima ca orice femeie și ți-o trimit acolo undeva
unde ești
chiar dacă nuștiuundele mă sugrumă cu nume de crizanteme. cu numele tău.
litere mari și disperate îmi fură gesturile și mă transformă în piatră

nu am cuvinte și asta mă ruinează de o mie de ori pe secundă.
nu am cui să spun că dispar că alunec că se întâmplă ceva despre care nu știu nimic.
absolut nimic

luni, 6 august 2018

jurnal cu soarele în față

am umbra trîntită pe asfalt. moale și termurătoare ca o flacără gata să se stingă. am umbra lipită de teamă și o port așa cu mine prin orașul acesta cu nume prea lung. 

de la o vreme cânt mai mult în gând. vocea mea pare aspră și stridentă. îmblânzesc cu greu câte un gând apoi îl ucid ca atunci demult, vara când tăiam gâtul unei găini din curte ca să o mâncăm. îi simt zbaterea și sângele cald. ochiul mat atingând durerea. de la o vreme cânt în gând împotriva mea.

nu recunosc toate urmele. cred că unele sunt făcute de alții.