joi, 7 octombrie 2021

azi e prima zi

 dacă aș muri azi moartea s-ar numi altfel

ar fi un cuvânt scurt  ca o clipă despre care nu s-ar putea povesti

o tăietură albă cu lama în carnea unei lumi care urlă

ar fi un foșnet într-o pădure în flăcări

ar fi  o aromă nepotrivit de vie

ca un măr mușcat de cea mai nevinovată evă


dacă aș muri azi cimitirele ar dispărea grele ca niște elefanți înghițiți de întuneric

nu s-ar mai înțelege nimic din aceste amintiri cu mine cântând

cu mine zâmbind în pozele alb-negru cu zimți  


azi e prima zi. noi nu știm nimic dar bă nuim că ne paște o naștere

și o moarte de undeva

ne paște o iarnă



vineri, 18 iunie 2021

unele lucruri

(de când mă știu, mă abțin să scriu despre lucruri. scriu timid, cu reținere, ca și cum nu s-ar cuveni. a face. nu a simți. aceasta e lumea care îmi șade pe piept. sau care mi-a șezut pe piept ca un bolovan până azi. )

timpul se amestecă în mine ca un pachet de cărți de joc născând un continuum al frumuseții. unele petale sunt mai albe ca altele. aceste mici diferențe crează iluzia mișcării, când de fapt, noi stăm nemișcați încremeniți în prima uimire. stăm cu gurile căscate mirându-ne necontenit de tot și de toate. 

să țin minte: câinele tolănit la soarele din iunie, pisica albă pe acoperișul singurei case din cartierul de blocuri, foșnetul umbrei mele pe zidul  vechi din cărămidă care stă să se dărâme pe strada petofi sandor, asfaltul fierbinte lipit de sandale, moliile de bucătărie despre care mult timp am crezut că sunt fluturi, margareta perfectă care s-a ivit prin crăpăturile asfaltului de pe bulevardul dimitrie cantemir, cocoșul nebun alt vecinilor care cântă noaptea, câteva lebede pe care le-am zărit din viteza mașinii undeva într-un oraș cu nume prea complicat, scările care urcă în zid, un om, alt om, ana alex codrut maria maria maria. Maria, întotdeauna cu M mare. 

viitorul lasă umbre pe pereții spitalului și orice aș spune se sparge ca un balon din sticlă. totul se face țăndări sub tălpile mele vii. pentru că dintre noi, numai eu am tălpi și mă simt puțin vinovată. 

locul meu e aici între lumi. nu mai insist să mă lămuresc unde e acasă. locul meu e azi, între toate culorile care amestecate dau lumina albă. locul meu e în spectrul iubirii de oameni. a iubirii de tine. 

îmi imaginez clipele ca niște vagoane. călătoria ne costă viața. avem la dispoziție peisaje cu maci care strigă din toate puterile. avem stânci care tac despre timp, orașe bubuind sub neoanele nopții, cântece despre soldați, tăceri din care putem să înțelegem o grămadă de lucruri, certitudini periculoase și o ruletă veche în caz de urgență. avem tot ce vrem, avem priviri pe furiș zâmbete. mai ales zâmbete de toate mărimile. 

unele lucruri sunt de subînțeles. de exemplu când plouă noi călătorii subînțelegem pacea. 
așa suntem noi. 


marți, 11 mai 2021

am adăugat o mirare nouă

ziua aceasta nu m-a așteptat deloc. de dimineața unii tăiau iarba. alții înălțau steaguri
un fel de festivism ciudat cuprinsese locul acesta în care eu nu făceam decât să te aștept

clipele se deșiraseră ca un șirag de perle ca niște bile de oțel lucioase rostogolind imagini minuscule cu un cer albastru peste un utilaj galben imens ce respira asfaltul fierbinte

toate lucrurile încep cu un mic scrâșnet. o grimasă invizibilă străbate atmosfera chiar cu o lipă înainte de zâmbet. 

dacă te-aș atinge acum lucrurile ar lua-o razna de tot. amprentele tale mă conțin într-un mod muzical eliberând armonii după armonii în această simfonie a trupurilor noastre
care se înstrăinezaă doar foarte puțin și doar pentru a sărbători această zi plină de steaguri și de catarge



luni, 3 mai 2021

secunda unu

 mă reîntorc în trup dar trupul meu s-a mutat în singurătățile noastre. vezi tu

toate aceste chipuri toate aceste sunete au mușcat din carnea fragedă

au lăsat dărâmături și umbre mai înalte decât visul tău în care intrai într-o clădire cunoscută dar părăsită

albastrul s-a mutat din cer. a devenit numitorul nostru comun

și pe neașteptate ne-a inventat un curcubeu din care ieșim cu greu azi

când timpul face o sincopă sau ceva 

astfel încât noi să noi rămânem uimiți cu uimirea noastră comună

prima secundă  durează oricât



sâmbătă, 30 ianuarie 2021

azi, anul 1

e azi. lumea începe din nou cu scrâșnet ca o locomotivă foarte veche
îi simt respirația în ceafă. 

m-am trezit în 2021 ca și cum ar fi anul 1. 
ceva începe. ceva se termină. 

am forțat frumusețea. am făcut din ea o făclie ca să văd lumea ce se întunecase și țipa din toți plămânii ei asfixiați

am alungat teama care mușca din noi ca o haită de lupi însângerând cerul

am plâns doar când lacrima mea a devenit blândă cu lumea

am respirat încet sub soarele dimineții făcând din fiecare zi o sărbătoare a ceea ce ne-a mai rămas

lumea a devenit irespirabilă deseori, dar i-am dat  plămânii noștri luminoși
i-am dat soarele meu și soarele tău
am cântat când ne era teamă
am dansat în armurile noastre fierbinți
am dansat pe viață și pe moarte așa cum eram 
în bocanci cu măștile de gaz trase pe față



joi, 6 august 2020

o lume frumoasă

am promis o tăcere nouă  lucioasă curată 
dar fâșii albe de strigăt s-au desprins pe neașteptate
au străpuns inima nopții
au scandalizat aerul din jurul nostru
ne-au făcut să tresărim. doar atât. 

totuși
lumea e foarte frumoasă 

putem aștepta ploaia oricât
suntem atât de aproape în orice moment de clorofilă 
de adevăratul miracol
atât de aproape încât este destul să deschidem ochii
e destul să deschidem un singur ochi din somnul acesta câinesc
și putem să percepem toată frumusețea care ne năpădește 
ca iarba




miercuri, 13 mai 2020

în fiecare curcubeu există un clopot gigant




în fiecare curcubeu există un clopot gigant o altă tăcere care sparge timpanul morții

îmi ingheață lumea sub unghii. oamenii aliniați ca niște soldați fără ochi așteaptă verdictul meu
dar așteptarea se transformă în strigăt în după amiaza aceasta când nimeni nu mișcă nimeni nu plânge

număr locurile goale. coridoare pline de umbre disperate ticsite de teama lor care e și a mea. tremurăm împreună fără să știm. singurătatea ne soarbe în strigăt. ne obligă să deschidem ochii și să înțelegem că suntem orbi

ascult puțin. plouă. undeva, într-o altă viață o ploaie de vară umple fântânile

nu sunt în prima linie. sunt în ultima clipă lucidă
sunt în ultimul rând
sunt ultima respirație dinspre moarte

așteptarea mea a devenit una cu sângele. unii dorm sub neoanele vineții
alții respiră ca într-o mare mirare, cu ochii larg deschiși spre ieșire. spre EXIT.

doar eu aștept aici în fiecare plămân fierbinte
aștept cu viitorul secționat în alb
aștept în vacarmul durerii lor
aștept cu timpanele smulse de clopot

timpul se termină undeva între febrele nopții