duminică, 29 decembrie 2013

primul gând


primul gând a fost că m-am născut liberă. îmi amintesc perfect cerul. aerul. 
îmi amintesc multe lucruri. îmbrăţişarea ta de exemplu. somnul nostru. îmi amintesc fuga mea în tine. 
aerul.
primul gând a fost să mă ridic şi să plec. dar locul acesta îmi reţine oasele. îmi reţine carnea. 

uit prea uşor că sunt aici. primul gând în fiecare dimineaţă e că sunt în tine. liberă împrăştiind norii ca pe gâşte. mă gândesc să mă fac iarbă. uit de tot că sunt aici.

miercuri, 25 decembrie 2013

textul acesta nu este un poem. este o declarație de dragoste


între noi liniștea strălucește puțin
e aproape ca și cum
rămași fără trupuri
ne-am iubi
ca două aurore boreale
dansând peste lume
în ultima noapte
eterna noapte de dragoste

sau poate am fi două gâze
aproape înghețate
care trăiesc doar o zi
și în ziua aceea nu ar avea timp
decât pentru iubire

sau am putea fi două tăceri
care împreună înseamnă același lucru
adică un cântec pefect
pe care nimeni nu ar putea să-l asculte
fără să înnebunească

sau două animale sălbatice
care s-ar devora
cu o sete nesfârșită unul de celălalt
alungând cu sângele lor fierbinte
întunericul și singurătatea și teama

sau am putea fi
pur și simplu

poem scris acasă la M pe când toată lumea dormea


sunt pe urmele timpului meu ca un ogar ce hăituiește vânatul. oamenii dorm. mâine e sărbătoare.

nimeni nu-și aduce aminte să moară. M îmi strigă ceva. cred că-mi strigă liniștea. o prind repede din mers și o transform în stană de piatră.

de câte ori plec mor ca oricine. de aceea am hotărât să nu mai plec să rămân în fiecare loc definitiv până când toate locurile vor fi ale mele. orașul în care m-am născut e aici în toate orașele lumii.

marți, 24 decembrie 2013

nu știu ce am. scriu iarăși cu păsări și fluturi

în noaptea asta o să scriu un poem de dragoste. 
o să las zăpada să crească până la cer 
până la tine la capătul lumii
o să inventez un semn un cuvânt un emoticon
ceva care să-ți spună totul

nu știu ce am.
scriu iarăși cu păsări și fluturi
cu zăpezi și cu tot felul de briz-brizuri din astea
dar mă simt bine că pot să-ți spun
ca orice femeie
în limba mea muierească:
sunt aici.

am putea să rămânem așa


oricum nu mă mai sperie nimic
nici timpul  care trece ca un lup flămând prin iernile noastre
nimic.

vineri, 13 decembrie 2013

dragă poete



ca şi tine, dragă poete, trag şi eu după mine un cadavru.
am în mine doza potrivită de xanax.
obsesiile mele sunt ca nişte şobolani care-mi rod creierul. într-o zi voi vărsa din mine colonii întregi de rozătoare şi tu, dragă poete, vei scrie despre moarte sau despre viaţă cu o mare lehamite.

ne e totuna.

mâine va fi tot o zi din cauciuc. o vom întinde la maxim , apoi îi vom da drumul. ea ne va plesni peste conştiinţe. după un ţipăt scurt vom uita şi-o vom lua de la capăt.

din poemele tale vei face pâini pentru copiii tăi rozalii.

nu-ţi ajung nopţile. nu-ţi ajung neuronii şi hematiile. cadavrul tău se întinde în tine şi miroase tot mai rânced a realitate.
până la urmă obsesiile tale vor deveni simple ţipete.
nimeni nu mai stă să ne asculte, dragă poete. plăteşte-ţi ratele şi facturile. înghite viaţa cu xanax.

moartea e deja în noi. nici măcar nu mai avem ce aştepta.

luni, 9 decembrie 2013

n-ai fi putut să vezi de la început toate acestea

N-ai fi putut să vezi de la început toate acestea


între blocuri soarta şi-a făcut un culcuş din cărămidă roşie
acolo sunt copiii ei de o culoare incertă care te caută cu mâini deja bătrâne şi cumplite
dezgropând de sub sternul lor costeliv cheia legată de gât cu o sfoară ce strânge
în jurul fiecăruia pe toţi ceilalţi zece fraţi de mamă
din fiecare ochi scapără un întuneric lătrător 

începe o teamă care se caţără pe vertebrele altruiştilor.
acolo între blocurile de nefamilişti te vei înţepa în ascuţimea realităţii ca într-un ac infestat cu hiv
ştiind că orice ai face nu vei mai fi niciodată la fel
 

dar nu poţi să vezi de la început toate acestea
prea devreme eşti orb şi bun


Nu mă mai îngrijorez de la un timp


nimic nu ni se mai poate întâmpla. au rămas în afara noastră urmele acestor incizii
ce a fost rău în mai rău a trecut. acum suntem singuri între aceste destine în coadă de peşte
pielea noastră se destramă undeva pe maidanul fiinţelor promiscui
toţi plozii din cartier ne cântă serenade la mormântul de tablă
eu îţi aduc aici cafeaua prea dulce, greţosă.
poţi să fii liniştit ţigările acestea nu mai au nici un filtru adevărat
nimic nu ni se mai poate întâmpla de când pielea mea a devenit pielea ta de şarpe negru lucios
târând dimineţile spre nopţi peste golgota aceasta gri de moloz


Nu mă mai ierta nu mă mai întreba loveşte-mă

dacă era să consum acest moment aş fi început cu somnul greu fără vise
din care te-ai fi ales şi tu cu unele beneficii pe termen scurt
nu ţi-ai fi amintit cum la capătul rănii stă lupul cu o gură în plus de hrănit
cum eu am înţeles să-mi dau sângele pentru un singur poem fără capăt
cum tăcerea se risipeşte când mă izbeşti cu ea în plin violet
şi nu simt decât un fel de mirare.
(nu te speria e un reflex vagal foarte des întâlnit.)
Se moare. Da, de asta se moare.

nu mă întreba. până la urmă îţi voi răspunde şi toate aceste semne vor deveni maligne. prea târziu.
aşa că nu mă ierta
ci împinge-mă peste balustrada de lemn
a casei noastre de lemn
din oraşul nostru de lemn
pe care l-am incendiat împreună cu toţi copiii ei rozalii în ultimul nostru coşmar 



Deschide un ochi, apoi pe celălalt

aici sunt eu
nimic nu mă mai desparte de mine.
dintre mine şi mine aleg cu ochii închişi: tu. ultimul mim care se împrăştie printre energiile cromatice ale unor fotoni prelungi
impregnând cu gesturi clorofilice spaţiul vital
contorsionând în semne bizare aerul nostru comun
(singurul care ne-a mai rămas)
un fir subţire de care ne stă suspendată respiraţia din oglindă.

Nu-ţi mai imagina în nici un fel timpul

îmi amintesc că în unele nopţi furam fâşii de libertate le aruncam peste umăr şi strigam în gura mare
scriam numele noastre pe toate gardurile cu bucăţi de smoală pe care le miroseam îndelung
nu mai aveam nici un ochi liber
ne însămânţasem unul în altul până la dispariţie.
ţin minte că soarele se ridica dintre blocuri împotriva sorţii. mogâldeţe de carne respirau la sânul portocaliu al singurei mame. lumina le ştergea ridurile şi trecutul.
ceva începea chiar atunci. aşa credeam. va veni anul 2000 anul lebădă. aşa credeam.

cineva a pus un lacăt pe timp. noi am alunecat printre zăbrele prin umbrele noastre lemnoase
apoi am bântuit până s-au năruit toate casele de piatră imaginate de o mireasă de marţipan de pe un imens tort cenuşiu.

duminică, 8 decembrie 2013

M spune că e foarte simplu

M spune că e foarte simplu. îmi ia ochii şi-i aruncă în cer. cerul se umple de lacrimi
el râde cu Dumnezeu de spaima mea oarbă.
îl rog să găsească o cale. pe M îl rog. dar mult mai repede mă aude Dumnezeu şi-mi împlineşte trei dorinţe
parcă aş fi prins peştişorul de aur. când îi dau drumul se transformă în ochiul argintiu al lui M

eu nu cred că e simplu. stau la capătul lumii. abia desluşesc perspectiva infinitului prezent.
zidul absoarbe adâncimile şi pădurea în care mă refugiez când vine timpul.

M nu simte că-l roade şobolanul. el e frânt. ce ştie el. sângerează şi gata.

câinele galben al spitalului se lipeşte de mine ca de un orb. mă conduce tăcut pe aleea pietruită. nu-i simt paşii alături. nu-i simt botul umezindu-mi palma. se aud roţile de cauciuc răsfirând pietricelele. nu spun că ştiu unde sunt. nimeni nu ştie. aleea nu se termină cum credea M. nimic nu se termină 


când suntem orbi suntem liberi. suntem mai aproape de pielea noastră atotştiutoare.

M nu simte niciun fel de teamă. de mult e înfrânt. dar încă mai râde sub ploaia sărată de lacrimi.

marți, 24 septembrie 2013

efect domino

mi-a trecut seninătatea aceea în care mă bălăcisem câteva săptămâni. dorm cu pumnii strânşi. iarăşi am un efect de domino asupra clipelor care se izbesc una de alta şi răstoarnă 24 de ore. iarăşi am mailul plin de "vezi cine te consideră atractivă". nu-mi pasă cine. lucrurile se desfăşoară în grabă. cad frunze. e singurul moment observabil. un pic de moarte nu strică în timpul grabei noastre. mă gândesc să fac o poză cu aceste căderi, dar mi-e lene. ca atunci când mori de somn şi ţi-e lene să te culci.

aştept să treacă ziua. aştept să treacă odată. mi-e lene să mă culc. mi-e lene să mor. clipele se anulează una pe alta fără să intervin. sunt absolut singură. ştiu că eşti online. habar nu am cine eşti. până la urmă fac o poză cu moartea, aşa ca să nu-mi pară rău. mai fac o poză cu toamna.

duminică, 22 septembrie 2013

ciocolata cu rom



Îmi imaginasem de o mie de ori cum va fi. Într-o zi când m-a întrebat de ce îl plac i-am răspuns „pentru că ești înalt”. Adevărul era altul. Adevărul era în niște fotografii mai vechi. El pe plajă, evident după ce făcuse sex. Nu. Făcuse dragoste. El pe plajă,   cu rucsacul sub cap, cu ochii închiși zâmbind. O pace de nedescris. O pace care s-a întins în mine și a rămas acolo. Apoi altă fotografie tot atunci, tot acolo. Privirea lui era cauza. De aceea eram  în avion. De aceea îl doream cum  nu dorisem niciodată pe nimeni.  În ochi i se oglindea o fată goală, foarte frumoasă, buzele lui erau amărui, și privea ca și când lumea întreagă plecase departe lăsându-l pe insula cea mai frumoasă din lume. Ca și când ar fi știut că toată acea frumusețe este inutilă. Clipa aceea era inegalabilă totuși. Nimic nu era repetabil.

Ochii lui sunt verzi uneori.

Aterizat, bagaje. În bagaje aveam ciocolata cu rom, cea despre care vorbeam mereu când îi era dor de țară. Și eu sunt înaltă, mă gândeam. Pantofii cu toc îmi adaugă la înălțime. Sunt mai subțire așa. Aș vrea să fiu o salcie sau mai bine o iederă,  să mă încolăcesc pe trupul lui. Îmi iau curaj și ies. Mă așteaptă la ieșire. Îl caut din ochi. Spre mine se îndreaptă un tip în scaun rulant.  E el.

E el. Îi pot vedea doar mâinile. În sfârșit mâinile noastre se strâng destul de convențional. Respir. Adnana. M. Ok. Respir. Respir. Merg. El ruleaza ușor fără nici un efort lângă mine. Scaunul rulant scârție cauciucat pe podea.

În mașină tăcerea pare să izbească totul. Pentru orice eventualitate trag de fustă în jos. Mi se văd prea mult picioarele. Lungi. Prea lungi. El le privește cu coada ochiului. Eu îi văd doar mîinile nespus de frumoase și puternice manevrând volanul și o pedală specială. Conduce impecabil cu o dexteritate care-l face să pară foarte masculin. Privesc pe fereastră. Nu am ce să văd , suntem pe autostradă. M pune muzică. Știe ce-mi place dar eu nu mai știu. Nu observ nimic. În cap am un bruiaj un blocaj. Îl privesc. E cel mai frumos bărbat din lume.
”Cum a fost drumul?”
„Ah, ok. Nu prea lung. E frumos aici”
Râde. Am spus o tâmpenie. E autostradă.
”Stai să ajungem. Aici nu ai ce vedea”
Mă simt mai bine acum. Vocea lui mă calmează mereu. Începe să-mi povestească despre oraș. Populație, istorie. Nu rețin nimic. Mă gândesc la trupul lui. Creierul lui mi-e aproape. Poveștile și toate informațiile pe care mi le înșiruiește mă liniștesc. Acum sunt mai bine. Zâmbesc. La stop ne privim, ”ești frumoasă, măi” imi spune. Și brusc trupul meu devine  o coardă.




M s-a retras în dormitorul lui. Eu am rămas pe canapeaua din living. Prin ușa întredescisă zăresc roțile mari de la scaunul rulant. Spițele strălucesc în întuneric.  Mă gândesc la M. La scaunul  rulant. Pe M mi l-am imaginat înalt. E înalt. Dar privirea aceea de jos, pe sub
 sprâncene, e ca o lavă. Mă arde în pântece. Simt că va izbucni cu o forță nebănuită. Inexplicabil,  pe jumătate înfrânt, pe jumătate învingător, bărbatul acesta este magnetizant.
Respirația mea pare tot mai puternică. Aș vrea să nu respir. Tot trupul mă doare. Ochii lui sunt ca doi tăciuni care îmi ard înlăutrul. Încerc să număr în gând. M nu poate să meargă, nu simte nimic de la brâu în jos. Se pișă pe el.  Nu înțeleg nimic. Nu înțeleg nimic. Îl doresc cu tot trupul. Și nu e vorba numai de sex. Ceva mult mai puternic și polarizant se descarcă în mine. Dorința aceasta e nouă și dureroasă. Îl vreau cu sânii, cu pulpele, îl vreau cu buzele, cu fiecare cută a pântecului meu fierbinte. Mâinile lui puternice care ating barele de metal ale roților, mâinile lui care pun în mișcare totul...Îmi simt sexul umed. Respirația mea se aude prea tare.  Sunt o păcătoasă. E ca și când ai dori un călugăr, ca și când ai dori o statuie. Nu știu cum e. Dar nu mi-e permis sa-l vreau în mine. În mine? Nu știu cum să-l vreau. Cred că sexul lui inert poate să mă atingă cumva. Cred că trupul lui se poate trezi sub atingerea mea. Îmi imaginez buzele lui amărui. Apoi cobor spre gât sărutându-i barba aspră, umerii puternici, axilele. Vreau să-i sorb mirosul de bărbat. Mirosul lui și numai al lui să-l țin minte, să mi-l tatuez în memorie, în toată ființa. Apoi să alunec cu limba spre sfârcuri fac rotocoale încet încet. El să geamă ușor de plăcere.  Să-l mușc ușor, durerea să-i trezească toate simțurile, să-l contrarieze și să-l provoace. Vreau. Da vreau să-l provoc. Să trezesc animalul devoratorul din el. Să-i ating abdomenul cu limba să-i simt în papile gustul, să ajung acolo jos spre sex. Să-mi frec ușur sexul de genunchiul lui amorțit. Și tot mai tare și mai tare clitorisul meu să înfrunte  oasele lui. E ca o statuie. Nu simte, dar în el există dorința. Vreau să-l provoc să mă muște de sâni, de umeri, de coapse să vină cu răsuflarea aproape de sexul meu deschis ca o floare, să mă guste încet cu buzele și cu limba să mă muște ușor și să se opună pubisului meu cu bărbia, să-mi zdrobească clitorisul sub setea lui de bărbat care-și ia. Care mă ia.  Vreau să-și întroducă degetele puternice și să-mi simtă căldura...uf. termin. Cu ochii ațintiți pe spițele din dormitorul lui zvâcnesc  în liniște..termin și gâfâi ușor. Sper că nu m-a auzit.


sâmbătă, 21 septembrie 2013

Ceva ce nu este al meu







        În dimineaţa în care iubitul meu m-a anunţat pur şi simplu că nu mai e al meu nu am putut să înţeleg pe deplin ceea ce însemna de fapt acest lucru. Îi simţeam vocea rugoasă, indurată între degete, ca atunci când, stagiară fiind, palpasem abdomenul unui tânăr pacient şi descoperisem o tumoră ce-i infiltra toate organelle. Mă plimbam cu mâna dreaptă, care dezvoltase o „vedere”specială, pe abdomenul lui suplu înfigându-mi uşor câteva degete în zonele în care trebuia să găsesc diferite organe.
-Vă doare? întrebam privind probabil foarte intens, aşa cum fac întotdeauna când mă concentrez.
-Acolo nu mă doare,domnişoara doctor. Aţi găsit ceva ce nu-i al meu? întrebă tânărul râzând scurt.

       Brusc mi-am amintit că înainte cu o zi l-am condus la salon. Era exuberant şi-mi făcea tot felul de complimente. Nu ştiu de ce acum, palpându-i abdomenul mi-am amintit cum spusese că sunt ca un mărţişor cu halatul ăsta alb şi stetoscopul roşu atârnând la gât.
-Cred că aveţi un mărţişor aici, i-am răspuns zâmbind cu subînţeles. El a râs din nou scurt, chircindu-se apoi de durere.

     Nu-i reţinusem chipul. L-am văzut cu adevărat a doua zi, în sala de operaţie când îl ventilam manual, în timp ce chirurgii încercau să scoată „tot”. Greşisem. Nu era un mărţişor. Nici eu nu eram. El semăna izbitor de mult cu iubitul meu, aveau chiar şi aceeaşi vârstă.


     De aceea, în dimineaţa aceea în care m-a anunţat că nu mai este al meu am rămas descumpănită încercând să înţeleg ce era atunci ceea ce purtasem de o viaţă în mine. O imensă tumoră care mă invadase insidios, pe care o crescusem cu drag şi o hrănisem cu iubirea mea. Era doar un cancer. Am încercat să-l prind şi să-l smulg din mine cu toată forţa, dar înlocuise absolut toate organele, îmi curgea în sânge, era în toate celulele.
Poate că eu eram cu adevărat un mărţişor prins cu un ac de siguranţă de această gigantică tumoră, de acest cancer care era el, iubitul meu.


-Câţi ani are? întrebă chirurgul în timp ce-l opera; i se spuse.E foarte tânăr.O să-i facem un anus contra naturii. Dar va trăi. Asta e.

Nu cred însă că s-a inventat vreo tehnică prin care mie mi s-ar putea face un suflet contra naturii... Asta e.

sepembrie, era noastră


azi mă simt o furnică  sub talpa strivitoare a forfotei zilei.
doliul se închide în mine ca într-o amânare.
între timp morţii noştri se eliberează mult prea curând
luându-ne umbra cu ei.

mai e foarte puţin din această inutilă gălăgie. 
până atunci eu mă rog să nu pleci fără mine niciunde.

ştiu că se face târziu. cerul e puţin într-o parte
ca un tablou strâmb într-o cameră de hotel cu vedere la Marea Neagră.
sinucigaşe păsările călătoare se întorc într-un anotimp nepotrivit
dar călătoria noastră a început mult mai devreme
într-o zi 
când în septembrie se făcea era noastră.

miercuri, 4 septembrie 2013

transcriere


măcar de n-ar fi teama aceasta de a nu te transcrie
de a nu te atinge ca să nu sângerezi


acum locuiesc într-un oraș de cretă desenat pe asfaltul fierbinte
un oraș ucis de metronomul unui cotidian de neînvins



aștept cu teama aceasta de a nu te povesti până dispari
de a nu te pierde în cuvintele astea care nu au nici o limită
asta mă ține aici aproape oarbă
cățărată pe meterezele zilei
dansând tango cu toți trecătorii

miercuri, 28 august 2013

îndepărtare

până mai ieri am crezut în depărtare.
credeam că
dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe
departe de tine de numele meu
în locuri noi exotice luxuriante ciudate.
îmi imaginam tot felul de cântece.
pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție
la acordeon la chitară la ocarină.
aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult
încât să pot să mă mir fără încetare
de oameni de lucruri
să nu înțeleg nicio limbă vorbită
să fie totul atât de diferit încât,
 tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi
partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea
să rămână undeva în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.

sâmbătă, 10 august 2013

bărbatul acesta e ca o zi toridă


bărbatul acesta e ca un soare. e ca o zi toridă în mexic. 
palma lui grea îmi cuprinde înlăuntrul. 
mă întreb spre ce i se îndreaptă privirea. 
mă întreb cât de frumoasă aş putea să-i mai fiu. 
cum aş putea să-i culeg zâmbetul amărui 
căzut adânc în spatele ochilor mei închişi.
 bărbatul e singur.  eu singură în el 
străbat ziua şi noaptea în flăcări.

casele par nişte fluturi uriaşi adorându-se. miroase a var. 
bărbatul se iubeşte cu toate femeile în casă. eu zâmbesc 
mă simt ascuţită şi caldă. bucuria lor e strălucitoare.

cuprind luna cu braţe creole. stau goală în faţa ei 
şi ea mă tranformă într-un gând argintiu. 
aşa pătrund în bărbatul meu care doarme. 
aşa pătrund în visul lui. ca un glonte.

joi, 11 iulie 2013

tactil

iarăşi îţi scriu în loc să te sărut.
cuvintele mi-au înlocuit tegumentul şi carnea
am devenit de un lirism prea  fluid
scriu cu ploi şi cu fluturi. sunt de modă veche. sting lumina când ne iubim
nu ştiu să mă dau oricui cu viscerele mele fierbinţi
nu mai ştiu să rup din tine teama cu orgasmul meu ca un bici
poate chiar  nu mai avem nevoie de epiderme
avem nevoie doar de o ploaie simplă

ciorile îmi păzesc dimineţile. şi memoria.

mi-ai spus că toate astea sunt vorbe
sângerăm undeva
dar eu nu ştiu unde
eu îmi rod moartea până la cotor
în loc să te sărut.



 

joi, 4 iulie 2013

poeme din neștiință

credeam ca așteptarea se va opri ca un ceas
că timpul se va izbi de creierul meu cu un zgomot
am crezut că mă voi împiedica în aripile tale imense
dar nu
lumea și-a reluat ritmul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat

neștiind mare lucru despre această candoare
am început să scriu poeme de dragoste



marți, 25 iunie 2013

nu mă mai îngrijorez de la un timp

încerc să nu-mi mai amintesc acele vise ghimpate din care tu evadai miraculos lăsându-mi tatuate pe coapse poeme scrise cu literele tăioase din oglindă.


deşi nu mă mai aude nimeni recitesc poemul cu voce tare. sună ca un verdict. 


orice aş spune până la urmă s-ar auzi doar o singură vocală. un rotocol de ceaţă portocalie.


nu mă mai îngrijorez de la un timp


câteodată ajunge să-ţi rostesc numele.  e ca o parolă cu semitonuri fierbinţi


cred că am uitat visul tot încercând să-ţi prind chipul. 


ţi-am spus. nu mă mai îngrijorez de la un timp

luni, 24 iunie 2013

1 și 1

împrumutasem din timp un ceas şi o privire mai lungă de la un vultur pleşuv
mă adăpostisem în ultima ta clipă disponibilă
celelalte clipe urlau din întunericul unor eclipse neanunţate
cineva trăsese cortina peste nopţile albe


icar se sprijinea de aerul ceros al zborului său îndrăzneţ
într-un colţ mai periculos eu jucam zaruri cu minotaurul
aruncam 1 şi 1
apoi visam un război în care născându-ne morţi
Dumnezeu ne arunca liberi
alegeam
apoi ne ierta cu aceeaşi iertare pe toţi

peste îmbrăţişările noastre uitările cădeau ca un grilaj de tăcere
când zidurile ni se lipeau de pielea ceţoasă
nu ne mai miram
întrebările se desprindeau ca o coajă prea arsă
sub care tresărea carnea unor tineri uitaţi încă în noi
aruncam zarurile dar nu se mai întorceau


aşteptam
o ploaie gri ne haşura aşteptările
plângeam
era un semn de iubire să ne lăsăm să plângem

din când în când venea un peşte opac
îmi tot spunea ceva dar nu inţelegeam
probabil cânta