noaptea asta

liniștea are aerul unui abandon. mă aplec peste margine să văd cerul
dar albastrul dispare ca prin miracol. rămâne o limpezime despre care nu știu nimic

uneori îmi arunc dinadins privirea în noapte. întunericul o înghite imediat
nu mă feresc de umbre. nu mă tem

orașul respiră prea repede în noaptea asta. îi ascult tahipneea și tac
oricum, orice ar fi să se întmple se va întâmpla până la urmă

liniștea devine tăioasă în zori. ca o lamă foarte rece
și foarte reală

azi. prima zi din noua mea viață

azi:
soarele îmi calcă pe urme. zorile strigă puțin ascuțind mirosul de iasomie

mă gândesc să plec dar mai rămân o clipă
îmi pun un zâmbet pe față și fața mă doare
o las în pace
liniștea asta pare inventată dar nu-mi mai pasă
plec

insomnie

respirația mea miroase a cretă.

mă sufoc în somnul celorlalți

oriunde ajung moartea a ajuns deja.

pe asfalt umbrele dezastrelor dansează sub loviturile nopții