check-up

fiecare cu molima lui
până la urmă
ne contaminăm
numai pe dinăuntru.
eu de exemplu sângerez
ca un animal înjunghiat.

zâmbesc.
fac faţă. fac totul. să fie ok.
în final nu ne întreabă nimeni
cum
nu ne întreabă nimeni
de ce
nu ne bagă nimeni în seamă
totul e bine
lumea e la locul ei
se verifică doar asta.
totul e corect.

în mine sângele tău creşte
în mine se pun tot felul de întrebări.
în mine tu.
eu nu. eu nu.
nicăieri.

Scena I

Personaje:
M - Moartea - o femeie între două vârste îmbrăcată sobru, sacou negru cam bărbătesc, fustă neagră. Părul negru strâns într-un coc la spate
BM - bărbatul mort- în costum gri, cravată sobră, pantofi negri foarte bine lustruiţi
BV - bărbatul viu-gol

Décor:
un pupitru înalt
2 scaune cu faţa spre public, unul în spatele celuilalt
o cadă veche de fontă în plan mai îndepărtat

M în prim planul scenei, în picioare la pupitru cu faţa la public pregătită să ţină un discurs. Frunzăreşte filele unui document.
BM şezând foarte corect oarecum rigid pe scaunul al doilea
BV aşezat în cadă. Iniţial nu se vede din ea.

M –[îşi drege vocea] Doamnelor şi domnilor, în primul rând doresc să vă mulţumesc pentru prezenţă. În al doilea rand... …

BM –[o întrerupe cu oarecare politeţe în glas]În al doilea rând sunt eu, Doamnă.

M - mă rog, în al doilea rând vreau să vă comnic unele chestiuni foarte importante. Doamnelor şi domnilor vă anunţ în mod oficial că AVEM TIMP.

BM -[o întrerupe din nou cu un ton ezitant, privind în jur]:Nu vă supăraţi Doamnă, nu ştiţi cumva unde suntem?

M -[întorcându-se doar câteva grade spre BM] Domnule, nu ar fi trebuit să întrerupeţi acest discurs. Timpul are anumite reguli, o continuitate un ritm, ceva ce pare să depăşească propria dumneavoastră capacitate de înţelegere …

BV -[fără să iasă din cadă, cu o voce foarte vitală, puternică, ton zeflemitor]: Ce importanţă are unde suntem? Uite, eu sunt într-un recipient. Aici timpul este limitat, domnişoară. Curge la canal dacă scot dopul. Totuşi [scoate capul din cadă, devine vizibil până la brâu]aş putea să vă pun şi eu o simplă şi inocentă întrebare din public…, mă rog, din cadă. Aveţi idée CINE suntem?

M -[uşor iritată] : Întrebările dumneavoastră nu fac decât să strice contiuitatea acestui discurs, precum şi echilibrul perfect pe care tocmai l-am stabilit între noi. Ce mai contează CINE şi UNDE eşti, dom'le, dacă ai timp şi dacă...…

BV - Mă văd nevoit să vă întrerup din nou şi să vă anunţ că nu aveţi pic de dreptate. Timpul meu nici nu există din moment ce Eu de fapt nici nu m-am născut. Recipientul asta mă găzduieşte până devin capabil să mă adapez vieţii de apoi

M - Staţi! Care apoi?

BV - Adică, după…

M - După ce?

[Tăcere. BV se ascunde în cadă]

M - Cred că nu m-aţi înţeles.… Avem cu toţii acest UNIC timp şi nu un altul. Pe de altă parte nimic nu este lăsat la voia întâmplării, doamnelor, domnilor, născuţilor şi nenăscuţilor . De exemplu, eu vă pot garanta veşnicia fără să vă ofer în mod concret dovezi, fără să vă îngrop în tot felul de certitudini.

BM - Dacă e aşa înseamnă că suntem pur şi simplu morţi…, nu?!

M - Nu. Dar e un amănunt nesemnificativ.

BV -[ieşind pe jumătate din cadă] : Dacă tot susţineţi că sunteţi cât de cât vie, încercaţi să faceţi ceva. De exemplu, să plângeţi.

[M încearcă să plângă. Nu reuşeşte. ]

M -[cu un ton indiferent] : Nu pot.

BV -Vedeţi? Morţii nu plâng.

M -[iritată, schimbând vorba] : Vă mai bălăciţi mult în chestia aia ? Aţi scos dopul?

BV -Nu domnişoară. Nu depinde de mine. Sorocul!

BM -[privind spre BV]: Săracul!
Doamnă, eu vă spun că ar trebui să facem abstracţie de dânsul[indică spre cadă]. Uitaţi, e acolo plin de jeg, bălăcindu-se în câţiva litri de …chestia aia mizerabilă despre care spune că e de o importanţă vitală...[cu un ton confidenţial] şi ştiţi, nici nu cred că e de-al nostru!...…

M - De ce credeţi asta?

BM - l-am auzit plângând…

M - ahaaaa

BM - mâine poimâine va izbucni într-un hohot de rîs… şi cine ştie…...

BV -[nu se arată dar cântă fredonează mormăind oda bucuriei]

BM - ce v-am spus?!

[Se văd doar mâini şi picioare în aer ieşind din cadă. Un fel de dans. Un hohot de râs. Un hohot de plâns. O tuse. Un strănut. Chiorăituri râgâieturi… intestine.]

BV -[iese două treimi din cadă şi se adresează gesticulând spre M]: Doamnă, cred că lucrurile iau o întorsătură ciudată. Dumneavoastră nu v-aţi susţinut discursul, auditoriul habar nu are cine şi unde e. Pe aici s-a dat o luptă, au căzut oameni şi au fost împuşcaţi cai, nu-i aşa?[ trece un cal]. S-au spart oalele şi noi nu ne-am ascuns încă, planează la joasă înălţime un pericol, …adică, cerul e albastru, miroase a liliac înflorit, s-a întărit mădularul, vacile dau lapte, albinele fac miere, ursul e păcălit de vulpe…, pe când dumneavoastră doamnă sunteţi de o frumuseţe inversă, iar floarea asta nu mai are frunze…[arată undeva spre zona pelvină sugerând un falus]

[În tot acest timp M nu schiţează nici un gest. Stă în picioare încercînd să ţină un discurs.]

M -[îşi reia firul discursului oarecum mecanic]: După cum vă spuneam, ar trebui să reconsiderăm termenele, să prelungim unele cuvinte; chiar şi în majoritatea gesurilor am putea să desfăşurăm o anumită lentoare... …

BM -[ întrerupe] Doamnă! Cu tot respectul, s-ar putea să fie adevărat că lucrurile iau o nouă întorsătură, deşi nu prea ştiu de unde. Cred totuşi că e total diferită de afirmaţiile acestui, acestui... …acestui. [arată spre cadă de unde se aude BV fredonând dând din mâini şi din picioare ca într-un dans aerian în care trupul zace în cadă doar membrele dansează]

M - Domnule, Eu am timp, dar Nu am răbdare. Ceea ce vi s-ar putea părea inexplicabil.

BV - Nu, nu, deloc! E foarte firesc . Moartea nu are niciodată răbdare. Are însă foaaarte mult timp.

M - Domnule, nu cred că e corect să pronunţaţi cuvinte noi chiar înainte de a vă fi născut. Habar nu aveţi despre ce vorbiţi. Dar mă rog, eu nu intervin acum. Deşi cred că ştiţi, DECIZIA îmi aparţine.

BV - Decizia… ahaaa. Acum veniţi să luaţi aici o decizie atemporală. Vax!

[BM trece în primul rând, aşezâdu-se în scaunul din faţa lui]

[BV cântă un cântec de pahar, de inimă albastră. …Între timp M se apropie de el şi începe să-l studieze atentă evaluându-l ca pe o mostră. BV se opreşte din cântat, îşi priveşte curios mâinile apoi concluzionează]:

BV - Bărbat bine. Viu. Greutatea: aproximativ 70 kg. Înălţimea:[îşi priveşte picioarele scoţându-le din vană] cam cât o cadă. plus tălpi. Caut femeie. Nu. Caut FE-ME-IA! [se prinde cu mâinile de marginea cadei, scoate capul peste margine şi priveşte în jur căutător susţinând privirile din sală.]

moartea nu arată așa

moartea nu arată așa ca o pocită. moartea e bună  moale ca o catifea ca o cortină grea și foarte frumoasă. pot să-mi imaginez orice dincolo de ea. cel mai greu e acum pe scenă când toți aplaudă. eu va trebui să fac o reverență. nu mai pot să fac reverențe. m-am prefăcut prea mult dar de fapt trupul meu nu mă ascultă. e ca o fantomă din piatră.

abia aștept să cadă cortina să fie liniște. tu să mă aștepți undeva ca și atunci când am ajuns la tine prima oară în gara aia. în cityterminalen. nu va mai fi nimeni acolo. abia aștept să-ți povestesc cum am fentat lumea și ți-am adus ție toată ciocolata cu rom.

robot de bucătărie

de azi sunt doar un robot de bucătărie
sunt un prăjitor de pâine
un storcător de portocalemereperesuflete.

ţin minte lucruri.

ordinea mea devine interioară.
nu plâng. nu suspin. nu mă expun inutil.
viaţa se strecoară în cablu
se prelungeşte cu un prelungitor simplu. obişnuit.
ceilalţi îşi iau cât au nevoie
cât să nu le fie prea frig
să nu le fie prea nicicum.

e cea mai tristă zi.

dar funcţionez ca imbecila. funcţionez.

îți scriu dintr-o duminică absurdă

îţi scriu dintr-o duminică absurdă. un stol de ciori bântuie curtea spitalului. la cantină se fierb cantităţi tot mai mari. miroase a lucruri strict necesare a clor şi a mâncare. un furuncul imens are de gând să explodeze la noapte în mintea mea. nu te uita. nu te uita. 

strâng din dinţi şi apuc bine mânerele cauciucate. nu mai am umbră de când tot vânez începuturi. în ultimul salon cineva lălăie cu voce prea tare un cântec de inimă albastră împotriva regulamentului de ordine interioară. îi administrez o ceaţă mai deasă apoi fredonez şi eu pe ascuns în weceu.

nu mai vine salvarea. voi raporta o noapte continuă. voi scrie că luna s-a oprit în gâtul nostru aproximativ pe la miezul nopţii.

ție îţi spun doar că probabil am şi eu ceva incurabil altfel nu se explică febra aceasta de tine.

spre seară te-am văzut ghemuit într-un fel de baladă. coloana ta vertebrală mi se încolăcise pe suflet ca un cordon ombilical. 

naşterile tale apoape la fel de dese ca morţile au un timp al lor, dispărut pentru ceilalţi.

deşi nimic nu e întâmplător, chipurile doctorilor ni se par aleatorii. zâmbetele cu incisivi perfecţi îmi augmentează durerea. am o hiperestezie generalizată 
adică simt când mamele au sânii cuprinşi de furia laptelui pentru fiii lor dispăruţi fără urmă
simt cum se depun clipele ca nişte stalagmite clădind un zid peste pacientul din salonul numărul unu care uitând cum îl cheamă îşi strigă tatăl cu numele unui mort
simt un fior cumplit când dau la o parte întunericul şi tu rămâi în faţa mea golit de mine cu toate rănile tale albastre. 

știi, te puteam confunda cu un cer aspru.

peste câteva ore ziua aceasta ne va avorta. din burta spitalului va curge toată durerea în cheaguri imense şi violete. câinii din jurul cantinei vor urla pe mormântul unui stăpân necunoscut. și astfel noi vom şti că e deja luni.

aspru

ai mușcat din mine. am mușcat din tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara

vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă
ling ușor liniștea
de acord cu tine
lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc instantaneu
din primul moment din momentul zero când începem să plângem
împingându-ne spre ieșire
afară cineva învață lumina pe de rost
încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut
totul e vechi
până și lumina se crapă
absolut totul e perisabil
uimitor cum aduc cerul în gura ta
și-l închid acolo cu riscul de a te imacula.
de data asta îmi iese
albastrul își recapătă înțelesul
am o rochie neagră
cânepă. in. cânepă.
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trupul imens
mă cheamă varvara
aspru
înghiți înghit
taci tac.

drumul ia tot

citești un poem și știi că ai mai fost acolo. trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci  un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. acum stai în picioare și din tine crește un zid. ai știut când te-a zidit. erai acolo și încercai să nu mai plângi să nu-l mai superi cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

omul rămâne în tine și nu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase. ei păzesc armoniile lumii.

omul trece prin tine. din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri 
ci te lași în somnul lui oricât ar fi el.