i.

de n-ar fi teama aceasta de a nu te transcrie
de a nu te atinge ca să nu sângerezi


acum locuiesc într-un oraș de cretă desenat pe asfaltul fierbinte
un oraș ucis de metronomul unui cotidian de neînvins



aștept cu teama aceasta de a nu te povesti până dispari
de a nu te pierde în cuvintele astea care nu au nici o limită
asta mă ține aici aproape oarbă
cățărată pe meterezele zilei
dansând  tango cu toți trecătorii
dansând în ritmul unora sau altora
niciodată al nostru.

eu sunt lătrarul spart al acestui coiot obosit

eu sunt lătrarul spart al acestui coiot obosit
mirosul lui putred carnea lui tare
sunt ultima respiraţie dinspre moarte
un junghi la limita dintre umbră şi animal
urletul lătratul urina lui urât mirositoare
sunt chiar uitarea de sine în sine
putreziciunea unui destin înclinat spre întuneric
sunt răguşeala acestui cântec pe care-l violează umbra lui
sunt strigătul borderline care alungă stihiile ielele şi gnomii
un monstru ce se înfruptă din durere ca să poată orbi mai curând
sunt placenta mucegăită a tristeţii împingând naşterea spre un verdict cumplit deja înfăptuit
sunt sângele de pe lama jugularei lui strălucind jucăuş ca un izvor amar în lumina violentă a sorţii

sunt lătratul spart al acestui coiot obosit

i.

există o filozofie a ratării. ratarea e un organism cu metabolism propriu. e un mecanism de tipul perpetuum mobile ce se autoalimentează cu teorii fără fond. un specatcol grotesc din care poti să ieși tulburat și fără repere.

azi am aflat ceva despre asta într-un mod foarte trist. azi am înțeles de ce nu m-am ratat. dragostea m-a salvat mereu.

ratarea celor dragi doare.

i.

trăiesc în miezul tău fierbinte
respirația ta  îmi ia mințile

se dă wagner la difuzoare

Adnana

Adnana nu era numele ei adevărat. Îl inventase odată într-un compartiment clasa a doua în una din multele ei călătorii de-a lungul şi de-a latul. Dar era şi Adnana, de asta eram sigură. Era ca şi cum în ea ar fi locuit o panteră, o cadână şi o tornadă. Te ataca, te vrăjea, te lua pe sus şi te purta în cele mai nebănuite locuri, apoi te lăsa. Din momentul acela începeai s-o cauţi, să-ţi fie dor de ea.
Nu-i era niciodată teamă de nimic în afară de propriile ei dorinţe şi vise.
“Eu sunt Adnana, frumoasă deşteaptă şi ultramodestă după cum se vede”, era felul ei de a se prezenta când era agăţată prin trenuri de diferiţi tipi. Nu puteai s-o ştii. Nu puteai să-i prinzi spiritul pentru că era într-o continuă mişcare.

Câteodată ochii ei negri intenşi şi foarte bine conturaţi se tulburau. Parcă o străbătea o umbră şi se înnegura toată. Nu plângea niciodată, deşi cred că uneori plângea pe dinăuntru în felul ei, ca o felină periculoasă.
Atunci se schimba de veşnicii ei blugi îşi punea o fustă lungă, lungă până la călcâie, îşi lua rucsăcelul verde închis de care nu se despărţea niciodată şi pleca. O puteam găsi în biserică prăbuşită lângă o icoană rugându-se. După foarte mult timp se ridica şi se închina până la pămînt, apoi puteam să ieşim. Mi-e dor de crucile ei uriaşe însemnând aerul de la frunte până la tivul fustei de sub care i se zăreau puţin bocancii.

Adnana dansa întotdeauna singură . Toată lumea o privea şi o aplauda în timp ce dansa altfel. Era altfel. Îşi elibera părul greu şi negru ca noaptea din strânsoare şi dansa cu el. Cu propriul ei păr care-i mângâia umerii nefiresc de firavi.
“Nu mă iubeşte nimeni”, îmi spunea uneori. “ăştia mă privesc ca pe o ciudăţenie pentru că îndrăznesc mai mult decât ei.”
“Eu te iubesc” aş fi vrut să-i spun, dar nu i-am spus niciodată. Cred că asta ar fi speriat-o cu adevărat. De altfel cred că mă iubeam mai mult pe mine, cea care eram în prezenţa ei polarizatoare.

Îmi plăcea enorm să fugim de la cursuri, să ne ascundem prin cafenele, să ne plimbăm agale prin ploaia torenţială râzând în hohote de cei care se ascundeau de stropi, să facem curăţenie şi mâncare bătrânilor bolnavi şi singuri, apoi să-i ascultăm povestind, să polemizăm pe tot felul de teme religioase după vreo şedinţă a Aociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, la sfârşitul căreia ea zâmbea şi-mi spunea calm “o să ajungi în iad, mormoloc.”

Uneori dispărea câteva săptămâni; atunci ştiam că a plecat la vreo mănăstire. Când se întorcea de obicei îmi spunea unde a fost, dar nu-mi povestea nimic. O vedeam doar mult mai împăcată şi luminoasă.

Rareori se întâmpla să-şi pună fusta mini şi ciorapii plasă. Era foarte frumosă aşa când îşi arăta picioarele lungi şi puternice, talia foarte subţire. Dar atunci era cel mai puţin ea. Şi ştia asta. Juca doar un rol numai şi numai de dragul de a ieşi din propria-şi piele smeadă. la sfârşitul unei asemenea zile devenea întotdeauna foarte tristă. Ca şi cum ar fi suferit un mare eşec. nu îndrăzneam niciodată s-o consolez. Nu poţi să consolezi o panteră. Nici o tornadă. După un timp se smulgea singură din starea asta şi văzând că m-am întristat îmi spunea : “Hai mormoloc, că sunt unii mult mai trişti ca noi”
Pe ei îi iubea cu adevărat. Nu ştiu nici acum cum reuşea din sărăcia în care trăia să împartă mâncare şi jucării copiilor de la orfelinat, de unde făcea rost de haine pentru săraci şi bolnavi, cum de zilele aveau pentru ea mult mai multe ore şi în sufletul ei încăpeau toţi cei care nu veau alt “acasă”

Cel mai dor îmi e să primesc flori de la ea. Cred că nu puteai s-o vezi vreodată fără un fir de floare în mână. Pentru dăruit.

Dacă mă gândesc bine nu ştiu cine era Adnana. Dar cred tot mai mult că ăsta era numele ei adevărat.

vom deveni teferi într-o zi

uneori când tot aerul dintre noi se încinge
îmi imaginez că în pământ râmele sărbătoresc fiinţele
penetrându-le somnul ca nişte vise umede postume şi târâtoare

ştiu că vom deveni teferi într-o zi
îmbrăţişaţi atât de profund încât 

din restul lumii va rămâne doar isteria unei clipe rupte

îmi imaginez toate acestea în timp ce tu strigi şi eu plâng
în timpul dintre noi care se caţără inutil pe zidurile unei existenţe restante.

muzica în loc de orice

poate că nici nu ar fi nevoie să vorbim.
ar fi de ajuns coridorul de sunete dintre trupurile noastre lucioase.
poate că nu aș mai scrie mii și mii de poeme 
din care să nu înțeleagă nimeni nimic.
poate că toamna ar fi doar o aromă
sau un joc de-a portocaliul
de-a începutul și de-a sfârșitul.

dar muzica asta

muzica ar fi în loc de aer
în loc de apă 
în loc de  picioare  
în loc de orice.
așa am afla toate secretele
am afla cum
dacă nu ai fi existat nu aș fi fost nici eu
și tot felu de lucruri atât de evidente
încât nici nu ne-am mai mira.
am juca șotron 
ne-am atinge periculos
am provoca dezastre la nivelul celulelor tactile
apoi ne-am refugia în hematii
am dansa în arterele lumii până la epuizare
la un moment dat muzica m-ar înghiți cu totul
tu ai folosi scara de incendiu ai fugi spre lună
știind că te aștept acolo de prea mult timp și că nu pot să dorm.

în cântecul ăsta se spune că avem un loc numai al nostru. un loc argintiu undeva.

poem de neînțeles

sfârşitul mi se pare o glumă. am juns la nesfârşire cu tine. acolo de unde nu ne putem întoarce.

imaginează-ţi umbra mea cu un singur ochi negru lucios. imaginează-ţi dorinţa. forţa de neîndurat ce tinde să ne contopească. eu adică tu. eu învinsă în braţele tale. 
 iedera din copilăria mea îmbrăţişând clădirea bibliotecii judeţene. ţiganca aceea cu ochi de cărbune. sărutul ţigăncii carnea ei tare împotrivindu-se. eu. eu. adică tu.

nimeni nu va înţelege nimic din acest poem. pentru că uneori scriu poeme vegetale. scriu mărăcini. scriu despre tine dintr-o absenţă şi tu ştii că absenţa e mult mai lungă decât moartea.

dacă aş uita aş muri. să nu crezi că nu-mi dau seama de asta. în realitate respir prin fiinţa ta ca printr-un tub. o singură clipă de uitare m-ar putea ucide. în realitate exist pentru că exişti.

poemul acesta de neînţeles este un poem de neuitare.

ce aș vrea

aș vrea să-ți pot spune că nu m-am gândit deloc la tine. că au existat clipe sălbatice în care bărbați de ceață mi-au consumat teama. aș vrea să am dovada inexistenței tale.  plecarea nu mai înseamnă nimic. distanțele sunt cum sunt. uneori le anulez printr-o simplă respirație. alteori le denumesc și le îmblânzesc transformându-mi dorințele în animale de companie.

totuși uneori ar fi bine să-mi dai o clipă a absenței tale. un moment de acalmie a cărnii. o secundă în care tu să nu exiști pur și simplu.