nici prin gând nu-mi trece

mai durează puţin. sunt copleşită. oamenii se înfruptă din visele mele. le las acolo şi fug. poate că aşa fără vise devin de nerecunoscut. poate aşa mă pierd mai uşor într-o mulţime. oricare. nu contează prea mult.

am numărat treptele. acoperişul spitalului e în cer. au pus gratii. au pus o spaimă ciudată să păzească ieşirea.

nu te las. locuieşti în mine de prea mult timp. cum să plecăm unul din altul. nici prin gând nu-mi trece să urc fără tine până acolo să rup gratiile fără tine să privesc fără tine să râd fără tine să zbor. 

nici prin gând nu-mi trece aşa ceva.

doar un pescăruș obosit

prima dată am vrut să urlu.
am vrut să-ți arunc sufletul meu în față
am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale
ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos.
am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea
peste gură.
am vrut să te las în urmă să nu mai fiu
pur și simplu
să nu mai fiu.
am vrut să răstorn clepsidra
să gâtuiesc timpul
să spun
gata
lucrurile astea au un puls al lor
despre care tu habar n-ai.
gata
sângele meu e fierbe și arde
sângele meu se lipește de cer
și plânge împotriva tăcerii
din care tu ai făcut altar.


dar nu am făcut decât să zâmbesc.


m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre
care se cunosc mult mai bine
să ne desfășurăm în gesturile ritualice de împreunare
să ne înghițim liniștea
încet
în mine sămânța ta rodește
cumva
te voi duce mai departe în zi
în noapte în luni în miercuri în toamnă.

la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea.
apoi mi-am dat seama că tu
bărbatul meu
ești lama care taie din mine exact pe unde se cere
tăiat.
tu mă scoți dintre forme
și mă păstrezi ca pe un talisman roditor.
tu ești singurul care vede viața mea
din moartea mea.
ești singurul care nu se teme
și nu urlă între distanțe.


la început am vrut să țip. apoi am înțeles
că nu sunt decât un pescăruș obosit.
și tu ești singura corabie în largul lumii.

borderline

nici măcar nu mă cheamă ana
m-am născut în zidul ăsta uitat pe graniţa dintre noi
pe hotarul dintre toate lucrurile acestea amestecate

nu ţin minte ce a fost înainte de asta
poate că am avut o casă plină de copii
şi un soţ tăietor de lemne
păros cu vocea groasă
cu cizme înalte de cauciuc
poate că mă viola de trei ori pe zi
şi mă alinta ca pe o căţea ce eram
poate că aveam un şorţ negru moştenit de la străbunica mea
unguroaica grasă ce s-a iubit cu toţi bărbaţii de pe strada petőfi sándor
făceam zilnic supă de găină cu tăieţei şi găluşte şi miroseam a mâncare
poate că mi-au murit la naştere doi sau trei prunci, dar nu mai ţineam bine minte
apoi a fugit gyuri vecinul peste graniţă
şi nu i-am crezut pe cei care ne-au spus că e în america
nu, gyuri a rămas pe hotar şi aşteaptă să-i nască nevasta
dar nevasta lui şi-a înfipt andreaua în uter
şi acum fredonează întruna cântece de leagăn
în pădurea de la nucet. poate că eu o port în sufertaş când mă duc la ospiciu
ea zâmbeşte şi-mi vorbeşte în toate limbile pământului
aşa se vorbeşte aici la graniţă, amestecat. şi nu-mi spune pe nume
pentru că nici măcar nu mă cheamă ana

karma pe zero

tocmai când mă gândeam să dau karma pe zero
să-mi rezolv toate treburile
să mă întind și să mor
tocmai acum când inventasem o mie de feluri de a răspândi liniștea
lăsând în mine din loc în loc arbori
ca niște borne fine abia vizibile
acum când înțelesesem în sfârșit că "fericirea nu-i o treabă pentru pământeni"
și eram sută la sută de acord cu asta
acum când îmi desfășuram viața între inspir și expir
poate mai mult în expir
încercând să mă las mai mult înspre moarte
când nopțile veneau mereu lipite una de alta
și mă obișnuisem să cred într-un Dumnezeu al tăcerii
acum când anulasem trecutul
și reușisem să ponderez teama
când îmi recunoscusem propria singurătate
alegând-o cu greu dintre toate celelalte singurătăți
tocmai acum

accidentul

partea aceea cu accidentul mortal era adevărată. în amsterdam ploua de câteva zile. umbrela noastră încerca să ne scape de cer.

aveam grijă să încăpem amândoi în aceeaşi lume. ţie mereu îţi rămâneau picioarele afară. le mâncau lupii. nu ştiam ce să spun. nu ştiam mare lucru despre asta.

în momentul impactului eram încă foarte îndrăgostită.

încercam să nu-mi imaginez altceva. cel mult reuşeam să tac. dar tot ce simţeam se transforma în ploaie.

ceva ce nu este al meu

În dimineaţa în care iubitul meu m-a anunţat pur şi simplu că nu mai e al meu, nu am putut să înţeleg pe deplin ce însemna de fapt acest lucru. Îi simţeam vocea rugoasă şi indurată între degete, ca atunci când, stagiară fiind, palpasem abdomenul unui tânăr pacient şi descoperisem o tumoră ce-i infiltra toate organele; mă plimbam cu mâna dreaptă, care dezvoltase un fel de „vedere” specială, pe abdomenul lui suplu, înfigându-mi uşor câteva degete în zonele în care trebuia să găsesc diferite organe.
-Vă doare? întrebam privind probabil foarte albastru, aşa cum fac întotdeauna când mă concentrez.
-Acolo  mă doare, domnişoara doctor, aţi găsit ceva ce nu-i al meu? întrebă tânărul râzând scurt.

Brusc mi-am amintit că înainte cu o zi l-am condus la salon; era exuberant şi-mi făcea tot felul de complimente. Nu ştiu de ce acum, palpându-i abdomenul mi-am amintit cum spusese că sunt ca un mărţişor cu halatul ăsta alb şi stetoscopul roşu atârnând la gât.
-Cred că aveţi un mărţişor aici, i-am răspuns. El a râs din nou scurt, chircindu-se apoi de durere.

Nu-i reţinusem chipul. L-am văzut cu adevărat a doua zi, în sala de operaţie când îl ventilam manual, în timp ce chirurgii încercau să scoată „tot”. Greşisem. Nu era un mărţişor. Nici eu nu eram. Pacientul semăna izbitor de mult cu iubitul meu.


De aceea, în dimineaţa aceea în care m-a anunţat că nu mai este al meu, am rămas descumpănită încercând să înţeleg ce era atunci ceea ce purtasem de o viaţă în mine. O imensă tumoră care mă invadase, pe care o crescusem cu drag şi o hrănisem cu iubirea mea. Era doar un cancer. Am încercat să-l prind şi să-l smulg din mine cu toată forţa, dar înlocuise absolut toate organele, îmi curgea în sânge, era în toate celulele.
Poate că eu eram cu adevărat un mărţişor prins cu un ac de siguranţă de această gigantică tumoră, de acest cancer care era el, iubitul meu.

-Câţi ani are? întrebă chirurgul în timp ce-l opera; i se spuse. Of, e foarte tânăr. O să-i facem un anus contra naturii. Dar va trăi. Asta e.



Nu cred însă că s-a inventat vreo tehnică prin care mie mi s-ar putea face un suflet contra naturii. Asta e.

cuvinte până la prăsele

pe dinăuntru sunt ca tine. au desființat ospiciul acela. nu mai avem nimic. am luat-o prin lume așa cum sunt desculță în pijamaua cu dungi.

recit în piețe. cuvintele ți se par ascuțite. încerc să recit fără cuvinte. în altceva. încerc să-ți recit clipa asta dar vocea mea nefolosită se împleticește sau mușcă. am răgușit de tăcere.

îți spun. sunt ca tine. fără pieile noastre nu ne-ar deosebi unul de altul. avem noroc cu tăcerea asta din mine care nu seamănă cu nimic. și cu visul tău despre oameni. cu salvatorii de păcătoșenie.

ca o zi toridă

bărbatul acesta e ca un soare. e ca o zi toridă în mexic.
palma lui grea îmi cuprinde înlăuntrul.
mă întreb spre ce i se îndreaptă privirea. mă întreb cât de frumoasă aş putea să-i mai fiu
cum aş putea să-i culeg zâmbetul amărui

bărbatul e singur. eu sunt în  el străbătând-i ziua şi noaptea în flăcări.

casele par nişte fluturi albi uriaşi. miroase a var. bărbatul se iubeşte cu toate femeile în casă. eu zâmbesc. mă simt ascuţită şi caldă. bucuria lor e strălucitoare.

cuprind luna cu braţe creole. stau goală în faţa ei şi ea mă tranformă într-un gând argintiu.
aşa pătrund în bărbatul meu care doarme
aşa pătrund în visul lui
ca un glonte

cuvinte simple

nu sunt aici. dacă aș fi
s-ar construi din mine ziduri.


lasă-mă să-ți ghicesc umbra în palmă
să trec cu vederea ieșirile tale din context.



întârzie-mă puțin.de fapt
toată viața noastră e făcută din amânări.



mai departe nu este nimic.
am de gând să pierd toate avioanele toate trenurile
și ora exactă.



unele lucruri se măsoară singure
în vieți. unele lucruri chiar au tupeu



am trecut pe lângă tine ieri. nu aveai timp.
ți-am mai dat de la mine.



nu mai știu ce să fac. lipsa ta mă surpă încet.
mă joc de-a baba oarba prin saloane. te nimeresc întotdeauna din prima.



alte lucruri sunt ca niște câini. te mușcă de genunchi.
bine că tu nu simți.



toată ziua am fost conștientă de intensa forfotă celulară
atomii de sodiu și de potasiu erau pompați cu greu prin membrane
numai pentru ca eu să pot să-ți spun aceste câteva cuvinte simple.

nu iese

nu iese

am încercat cu dero cu săpun cu toţi duşmanii durerii
am încercat cu xanax cu ţuică de prune veche de acum zeci de ani
am încercat de la etajul unu de la etajul zgârâie nori
din vârful limbii din vârful ploii de la capătul lumii
din timişoara din oradea din bucuresti din paris
am încercat cu un pian cu o scară cu o chitară
cu o casă de piatră cu o casă din lemn masiv
am dat cu piatra am dat cu gura am dat cu dragostea am dat cu ura
am spart am distrus am încercat cu noaptea cu ziua
am frecat cu gheara cu ochiul tău cu "gura infantei”
cu orice e provizoriu cu orice e definitiv
mi-am amintit am uitat am plâns am râs am născut am strigat

am încercat.

....

poem de bătut câmpii

sunt la limită. sub mine e o câmpie.
câinele rex muşcă din păpuşa barbie cea veche şi blondă.

sun la salvare şi-mi răspunde o voce. îi spun vocii că mor
dar ea nu mă crede. îi spun vocii că şi Dumnezeu are sub el o câmpie.

vocea latră puţin apoi închide şi pleacă.



te-am visat alergând
eu împătuream la dungă vieţile noastre.
nu ştiu de unde a venit un bărbat
şi mi-a smuls un oftat cu himen cu tot
apoi am născut
sub noi limita s-a aprins
din văpaie tot venea ambulanţa portocalie
dar nu ajungea niciodată




când m-am trezit cu semnul în palmă
l-am citit atentă.
era un poem de dragoste nesfârşit

abia acum înţeleg că
sunt la limită. sub mine
e Dumnezeu
și o câmpie.