aici

nimic în plus. doar cuvintele
ca niște ciocane
imense 
zdrobind oasele timpului
spărgând timpanele zilei

nu aștept nimic. rămân aici cât vreau eu.

nici urmă de tristețe

am descoperit acest cântec
nu-i urmă de tristețe în el

doar oameni care-și acoperă graba cu paltoanele lor negre
străbătând iarna ca niște stoluri

totuși
un soare costeliv mușcă din ultima noastră duminică

ciocolată cu rom

Nu am nimic de povestit. Lucrurile se întâmplă înlăuntrul meu. Acolo e un dans ciudat. Oamenii vin și pleacă. Unii tușesc ușor, spun pardon. Alții fac dragoste. Apoi pleacă. Toți pleacă și mă lasă golită. Toți lasă în urmă  rămășițele unui fel sau altul de a mă devora.

azi

plec. ziua asta este un sloi de gheață. oamenii așteaptă cuminți la rând. nimeni nu e aici cu adevărat. șiruri întregi de trupuri. absenți.

nu îmi voi aminti ziua aceasta. nu mă voi gândi la ea. am obosit să privesc în urmă fiecare siluetă îmi păreai tu. toate mașinile de pe șosea păreau a fi asemenea cu a ta. credeam că vii. că suntem vii.

dar nu. eu nu sunt aici. nu sunt niciunde. șiruri de trupuri printre șiruri de gânduri. e un fel de execuție. și plecările sunt asemenea morții. câte o moarte mică și călătoare în fiecare aeroport.

”Elogiul animalelor” de Felix Grande

”Ştiai că există animale blînde şi credincioase
care atunci cînd îşi pierd perechea
adulmecă vîntul cu nările disperate
atacă urlă se gîndesc
şi nu mănîncă şi umblă şi înnebunesc?”


Elogiul  animalelor - Felix Grande

flash under flesh

trăiesc fiecare clipă mai profund mai apăsat
ca și cum aș vrea să țin minte pacea aceasta
nu fac poze nu îmi notez.

calc pe străzile tale din orașul tău în care am fost fericită cândva
calc apăsat ca să-mi amintesc strada sub pași
să nu uit nimic

frigul are alte dimensiuni aici. îmi simt oasele fierbinți
trădând liniștea asta albă
trupul meu se încordează  cumplit sub aerul înghețat și străin

zidul

nu ți-am spus niciodată cât îmi era de frică. stăteam în fața ta zâmbind
te încurajam. e bine. dar nu era bine
nu era nicicum.
mie îmi era teamă că o să mori
sau că o să te închidă la nebuni
îmi era o teamă teribilă că după ce plec o să-și dea toți seama că nu poți
și printr-un fel de decizie absurdă te vor alunga
sau te vor închide în vreun spital de-al lor
unde nu te voi mai găsi niciodată
pentru că toți doctorii ăia impecabili vor spune că e mai bine așa
dar nu e deloc mai bine. eu știu că nu e mai bine
pentru că doar eu știu cum te bucuri când mănânci ciocolată cu rom
eu știu cum cânți la volan
cum adormi chircit pe canapeaua din living citind ”zidul” de sartre
eu știu despre tine atât de multe lucruri esențiale
pe când lor le-ar trebui zeci de ani ca să le afle
de exemplu cum suspini noaptea în somn
când luna se lipește de trupul tău amorțit
eu știu cum vorbești repede repede când demonstrezi teoriile lumii
cum proiectezi poduri peste oceane
cum dărâmi și reconstruiești toate teoriile despre bosonul higgs
cum îți legi șireturile făcând o mișcare contorsionată din tot trupul
care mă face mereu să simt că mi se chircește ceva în suflet. de drag.
întotdeauna de drag. și mă abțin să te ajut. pentru că tu poți.
dar ei nu au habar câte poți tu.
mi-e o teamă cumplită că se vor lua după aparențe
că te vor trata cu un respect prefăcut
în timp ce vor citi din dosarul gros pregătit din timp
că nu îți vor cere niciodată cu adevărat părerea
și totul se va întâmpla fără să știi. fără să știu

nu ți-am spus niciodată cât îmi e de teamă
că nimeni nu știe nimic despre tine

check-in

am început să-ți scriu de când mă știu. la început plângeam ca acum. venirea noastră ca și plecarea noastră se însoțește în mod irațional de plâns. ar trebui să râdem atât la sosire cât și la plecare.

gările ar trebui să fie pline de oameni hohotind de râs. imaginează-ți aeroportul arlanda sau mai bine cel din amsterdam cu toți oamenii lui grăbiți neatenți dar râzând sau măcar zâmbind înainte de check in.

eu am să râd de acum. eu am să zâmbesc întruna zi și noapte ca o tâmpită. plecarea a început și habar nu am cât durează.

îți scriu zîmbind. plec. nu știu ce legătură are drumul cu noi cu așteptarea cu oamenii grăbiți în paltoane negre și lungi ca niște fluturi de iarnă. nu știu care e treaba cu moartea. habar nu am cum să traduc întunericul și frigul în limba noastră plină de semne ciudate care au la bază cuvântul copac.

așa că plec așa zâmbind. râzând în hohote cu cât mă îndepărtez. așa cum trebuia să mă nasc.

national pain report

citesc ”national pain report”.  un mare bullshit. doare al naibii.

M nu există

M nu există. eu nu exist. a dispărut parisul și mansarda noastră. a dispărut normandia. ziua z a devenit un semn în palma unui copil născut în pace și mort în război.

M nu există. e numele unei clipe în care tot răul a dispărut și a rămas frumusețea. au dispărut toate accidentele prin cădere de la înalțime (mai ales din cireși) și cele rutiere când oamenii dorm pe bancheta din spate. au dispărut atentatele cu bombă și toate cancerele.

M e numele acelei clipe de liniște când eu sunt femeie și el e bărbat. când eu înfloresc sub mâinile lui fierbinți  care-mi cuprind direct sufletul înfloresc sub brațele lui puternice obișnuite să care zilnic trupul neșansei.

orice aș spune M nu există. vorbele mele sunt inutile. M nu e un poem. nu e decât o clipă despre care se poate vorbi nesfărșit fără a o putea cuprinde. pentru că e o clipă cât zece vieți. e singura clipă care contează.

M nu există. nici eu nu exist. asta e o poveste despre noi cei care ne-am născut într-o pace și nu știu cum și nu știu de ce am murit într-un război.

despre altceva

cine ştie cât timp om fi stat aşa unul în faţa celuilalt nemişcaţi. M măsura teama din aer. eu încercam să-i ascund febra.

apoi cuvintele s-au rostogolit ca nişte bile de plumb. grele pe făgaşul normalităţii. puţină politeţe nu strică. ne aşează în rândul lumii.

nu ne împotrivim adevărului.

M sclipeşte puţin când îi vorbesc despre altceva. de fapt înţelege abia acum că i-am vorbit mereu despre altceva.

în tot acest timp am rămas în picioare. nu ştiu de ce. mă aşteptam ca privirea lui M să mă doboare. mă aşteptam la adevăr. el se aştepta să plâng. i-am arătat că dincolo de adevăr nu mai sunt lacrimi. suntem doar noi înfrânţii rămaşi în picioare ca nişte cai.

M nu vorbeşte deloc despre ceaţă. dar ea se înteţeşte întruna. abia mai putem respira. ciudat cum îi pot vedea umbra în timp ce omul dispare tot mai mult.

vocea lui tânără loveşte pereţii salonului. paturile sunt făcute perfect. nimic în plus. doar ceaţa. nicio floare în paharul de sticlă întors. nicio iconiţă pe noptieră. doar vocea lui tânără ţâşnind din umbra lui M.

i.

singurătatea nu există. nici eu nu exist.

doar Dumnezeu există. și această zarvă

eu nu scriu poeme de dragoste

Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa care s-a alcătuit  în mine într-o coloană vertebrală infinită.

Eu scriu despre ochii mamelor care îşi străpung fiii cu lacrimi.

Scriu despre wc-ul inutil de la capătul coridorului.

Scriu despre spaima de a uita totul, despre spaima de a deveni o coală cu prea multe ştersături de unde mai poţi citi cu greu câte o frântură  scoasă din uzul oricărui context.

Scriu despre închisorile cele mai înspăimântătoare. Despre temniţele propriului trup în care nu ştiu şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă. Cred că acolo Dumnezeu se priveşte în oglinzi şi-şi dă palme.

Eu nu scriu poeme de dragoste.

Eu scriu despre Pantera Oarbă de la grădina zoologică rotindu-se în cercuri tot mai mici în propria noapte până la anulare.

Eu scriu despre cei care există în mine cu stradă cu tot având ochii fierţi de febrele noastre neelucidate.

Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa fără de moarte.

Eu nu scriu poeme de dragoste.

hi, I'm ioana and I'm not afraid

m-am dezobișnuit de mult să număr pașii. parcă dintotdeauna aștept lifturile astea ruginite să mă urce în cer. ele întârzie mult. atât de mult încât uit că aștept.

azi e sâmbătă și nu mi-e deloc teamă. vin în fața voastră și spun: hi, I'm ioana and I'm not afraid.

suntem mai mulți adunați aici într-un soi de neînfricare. am așteptat dar nu mai așteptăm nimic.
suntem aici în tăcere arzând ca niște făclii în noaptea celor fără memorie
suntem aici mistuind dureri despre care unii habar nu au că există
suntem aici apucând întunericul cu dinții sfâșiind noaptea ca pe o placentă uriașă
ca să ne naștem în zori în ceața lumii când încă nimeni nu plânge.

tăcere

îmi aduc aminte totul

lumea arde. sângele incinerat este al meu. tot sângele lumii pare al meu

mă aștept să-mi treacă dar nu. nu trece deloc. durerea rămâne aici ca un lup argintiu


acum mușc. mă pun cu moartea.


mă pun cu viața.

crizanteme!

nu am destulă pace să-ţi spun cum a fost.
îmi amintesc doar atât: crizanteme. mii sute de mii.
înfig tulpinile în morminte. pământul e umed călduţ. e bun.

sub linişte ceva urlă astfel încât eu aud foarte clar. calc pe frunze pe alte morminte. acolo e o împrejmuire veche. un copil mort la 1 an. în anul 1950. îmi simt călcâiul greu. îmi simt oasele îmbinându-mă ca pe o străină. sunt în acelaşi timp sub flori şi deasupra lor.

mai mult ca oricând eşti în creierul meu. moartea are de-a face cu noi. cu

mine şi cu tine.