crizanteme

suntem încăpători. ca niște flori pline de lumină.
tăcerile dintre noi sunt lungi tulpini
de întuneric.
în rest
pace.
pacea clocotind în ritmul ei echivoc.
pacea din care nu înțelegem nimic clar
ni se așază sub pași
cînd plecăm când venim.
când suntem când nu suntem
fredonând același cântec de leagăn până la moarte.

nu vorbim despre asta.

eu rămân aici cu pământul cu grijile cu tălpile lipite de tine.
îmi smulg inima ca orice femeie și ți-o trimit acolo undeva
unde ești
chiar dacă nuștiuundele mă sugrumă cu nume de crizanteme. cu numele tău.
litere mari și disperate îmi fură gesturile și mă transformă în piatră

nu am cuvinte și asta mă ruinează de o mie de ori pe secundă.
nu am cui să spun că dispar că alunec că se întâmplă ceva despre care nu știu nimic.
absolut nimic

jurnal cu soarele în față

am umbra trîntită pe asfalt. moale și termurătoare ca o flacără gata să se stingă. am umbra lipită de teamă și o port așa cu mine prin orașul acesta cu nume prea lung. 

de la o vreme cânt mai mult în gând. vocea mea pare aspră și stridentă. îmblânzesc cu greu câte un gând apoi îl ucid ca atunci demult, vara când tăiam gâtul unei găini din curte ca să o mâncăm. îi simt zbaterea și sângele cald. ochiul mat atingând durerea. de la o vreme cânt în gând împotriva mea.

nu recunosc toate urmele. cred că unele sunt făcute de alții.