surpătura

clipele se plimbă stridente în josul şi în susul trupului meu care aşteaptă. să vină următorul. să se dezbrace. apoi să moară. 

bărbaţi sleiţi de puteri ca nişte fanţi de împrumut şi femei între două vârste cu sânii lipţi de coaste aşteaptă un verdict. „ce-ar fi să mor cu voi” mă gândesc în timp ce mă spăl pe mâini de toată treaba. 

 

hai să ne prindem într-un lanţ macabru de pacienţi în pijamale cu dungi legaţi prin reflexe maladive de aceste clipe care se fâţâie ca nişte curve pe sub nasul nostru oferindu-ne nimic altceva decât iluzia unei vieţi potenţiale.

 

de data aceasta eu sunt cea care mă las cucerită de mirosul feromonic al acestui început de sfârşit. sau sfârşit de sfârşit. 

 

deşi nu mai contează, am între degete nisipul unei mări pe care nu am văzut-o niciodată. i-am admirat depărtarea gustând-o de pe buzele unui poem prea înalt care începea de undeva din pământ şi se înălţa doar puţin peste moarte. atât cât să fie. eu îi colindam nopţile ca o bocitoare penibilă şi aruncam în el cu umbre într-o patetică încercare de a-l aduce la suprafaţă. care nu există.

 

 acum ştiu de ce clipele acestea se fâţâie obscene prin mine surpându-mi aşteptarea.