duminică, 14 februarie 2016

Noi doi (sau în fine) - de Cătălin Pavel



”Noi doi (sau în fine)
poezie [ ]
Descrierea lumii, IX


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-08 | |


noi doi
adică dezastrul precedat de
panouri reflectorizante regulamentare
d e z a s t r u

noi doi
adică tu în sala de aşteptare
cu durerea de stomac pe care
femeile o ascund de atîtea ori,
zîmbind frumos atît bărbaţilor cît şi femeilor
obţinînd de la secretariat hatişeriful
necesar ca să petreci în fiecare zi
o oră în oglindă şi una la fereastră
şi eu încuiat în budă la aeroport
ştergîndu-mi faţa de transpiraţia rece a fricii
că n-am să mai apuc să-ţi
sărut ochii şi să-mi închipui
cum barba mea îţi provoacă
o uşoară neplăcere în timp ce
te strîng în braţe ca
un copil o jucărie în vis

noi doi
care n-avem nici un viitor dar sîntem îngrijoraţi de
rombul soarelui de care depindem
în care hidrogenul şi heliul
joacă o nesfîrşită partidă
de barbut

noi doi adică
oraşul ideal în incendiul ideal
şi în miezul lui
fagurele dragostei fizice
cu uşa trîntită a fiecărei respiraţii
şi farul din Alexandria stins la fiecare strigăt,

noi doi adică
literele cifrelor numărului tău de telefon
scamele hainelor tale
unghiile degetelor tale de la picioare
pe care în lumina brichetei
vad că de fapt le mişti încetişor
fără să fi menţionat asta
şi reproşurile pe care ţi le fac
în încercarea de a mă convinge să nu mă schimb eu

noi doi adică
ceea ce ştim unul despre altul:
faţa ta cînd nu mai asculţi ce zic ci urmăreşti în minte un cîntec stupid sau nu
faţa mea cînd nu mai ascult ce zici şi ascult dacă inima bate normal sau nu
faţa ta cu ochii închişi,
atît de tristă încît nu văd cum aş putea să nu te iubesc,
şi faţa mea care trebuie să aibă pe undeva un secret,
pe care eu nu-l cunosc, dar care pe tine te-a atras, şi căruia
îi eşti recunoscătoare cînd apare din cînd în cînd,
astfel convingîndu-te că nu mă iubeşti degeaba

noi doi adică
scrisorile mele de dragoste
scrise peste scrisorile tale de dragoste
mie fiindu-mi dor de tine în
aceeaşi secundă în care ţi-e ţie dor de mine
ceea ce produce un curent de zece microamperi
suficient ca să zbîrlească mustăţile bazilonilor

noi doi adică
acea lume factorială
alcătuită din mine şi din tine şi din
supărarea noastră de multe ori,
cînd sîntem despărţiţi,
şi uimitoarea fericire pe care o putem scoate uneori
din ceea ce pentru unii este doar
o după-amiază împreună

noi doi adică
lipsa noastră de noi doi
în cantităţi suficiente
o lipsă care nu se împlineşte nici măcar de sărbători
o lipsă care este permanentă
de aceea noi doi
ne simţim atît de rău
din ce în ce mai rău
pe măsură ce această lipsă
continuă să nu se transforme
într-o prezenţă strigătoare la cer,
nemaipomenit de fastuoasă, sfidătoare, stufoasă
care nu recuperează nimic, nimic
şi piramida viitorului nostru
va rămîne incompletă fără pietricelele
cîte unei marţi, cîte unei joi

noi doi adică
glumele pe care eu trebuie să le fac
ca să nu zic o prostie
şi care se dovedesc prostii şi mai mari,
şi plînsul tău ca să nu taci
care se dovedeşte mai lung decît orice tăcere

noi doi,
adică nici o întoarcere posibilă,
adică mai departe e blocat
adică staţionarea interzisă
şi singura soluţie e să părem că ne certăm atît de violent
încît chiar şi poliţia să se jeneze să ne pună vreo întrebare

noi doi, adică
o întîmplare petrecută în două jumătăţi
cîte o jumătate de întîmplare
la fiecare sută de ani şi mie de kilometri
pînă cînd cele două jumătăţi
se dovedeşte că nici măcar nu se
potriveau iubito
ca să vezi ce au făcut filmele din noi
da, întîmplarea noastră
se nepotriveşte
şi mecanismul în loc să meargă uns
şi să producă tablă zincată
merge greşit şi face oameni fericiţi,
doar doi oameni,
ce-i drept, şi
tot la fiecare sută de ani şi
mie de kilometri

noi doi,
sau în fine”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu