nu s-a inventat nici o capcană pentru întunericul ăsta. stăm întinși în paturile noastre nemișcați sub păturile aspre
ca niște fluturi în insectarul lui dumnezeu. sau al lui albert einstein (mi-e greu să scriu einstein cu literă mică)
M a primit o umbră în plus și se ceartă întruna cu ea. nu-i face nimeni nimic.
liftul de persoane scrâșnește din greu la fiecare etaj vărsând trupuri.
mă pun cu spatele la oglinda mare din ascensor. de fapt ascensorul acesta coboară spre măruntaiele spitalului. spre cantină. apoi spre morgă.
nu știu cine naiba urmează. cică totul e relativ. dar M nu mai doarme deloc. mă întreabă dacă se moare din asta. nu știu. îi spun. acum plânge încet ca o ploaie cu umbra aia tâmpită lângă el.
să intre următorul. ochi verzi strălucitori. febră. liniște.
aerul e încordat și zbârnâie încet. nimeni nu mișcă. nimeni nu moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu