M spune că e foarte simplu

M spune că e foarte simplu. îmi ia ochii şi-i aruncă în cer. cerul se umple de lacrimi
el râde cu Dumnezeu de spaima mea oarbă.
îl rog să găsească o cale. pe M îl rog. dar mult mai repede mă aude Dumnezeu şi-mi împlineşte trei dorinţe
parcă aş fi prins peştişorul de aur. când îi dau drumul se transformă în ochiul argintiu al lui M

eu nu cred că e simplu. stau la capătul lumii. abia desluşesc perspectiva infinitului prezent.
zidul absoarbe adâncimile şi pădurea în care mă refugiez când vine timpul.

M nu simte că-l roade şobolanul. el e frânt. ce ştie el. sângerează şi gata.

câinele galben al spitalului se lipeşte de mine ca de un orb. mă conduce tăcut pe aleea pietruită. nu-i simt paşii alături. nu-i simt botul umezindu-mi palma. se aud roţile de cauciuc răsfirând pietricelele. nu spun că ştiu unde sunt. nimeni nu ştie. aleea nu se termină cum credea M. nimic nu se termină 

când suntem orbi suntem liberi. suntem mai aproape de pielea noastră atotştiutoare.

M nu simte niciun fel de teamă. de mult e înfrânt. dar încă mai râde sub ploaia sărată de lacrimi.