n-ai fi putut să vezi de la început toate acestea

N-ai fi putut să vezi de la început toate acestea


între blocuri soarta şi-a făcut un culcuş din cărămidă roşie
acolo sunt copiii ei de o culoare incertă care te caută cu mâini deja bătrâne şi cumplite
dezgropând de sub sternul lor costeliv cheia legată de gât cu o sfoară ce strânge
în jurul fiecăruia pe toţi ceilalţi zece fraţi de mamă
din fiecare ochi scapără un întuneric lătrător 
începe o teamă care se caţără pe vertebrele altruiştilor.
acolo între blocurile de nefamilişti te vei înţepa în ascuţimea realităţii ca într-un ac infestat cu hiv
ştiind că orice ai face nu vei mai fi niciodată la fel
 
dar nu poţi să vezi de la început toate acestea
prea devreme eşti orb şi bun


Nu mă mai îngrijorez de la un timp


nimic nu ni se mai poate întâmpla. au rămas în afara noastră urmele acestor incizii
ce a fost rău în mai rău a trecut. acum suntem singuri între aceste destine în coadă de peşte
pielea noastră se destramă undeva pe maidanul fiinţelor promiscui
toţi plozii din cartier ne cântă serenade la mormântul de tablă
eu îţi aduc aici cafeaua prea dulce, greţosă.
poţi să fii liniştit ţigările acestea nu mai au nici un filtru adevărat
nimic nu ni se mai poate întâmpla de când pielea mea a devenit pielea ta de şarpe negru lucios
târând dimineţile spre nopţi peste golgota aceasta gri de moloz


Nu mă mai ierta nu mă mai întreba loveşte-mă

dacă era să consum acest moment aş fi început cu somnul greu fără vise
din care te-ai fi ales şi tu cu unele beneficii pe termen scurt
nu ţi-ai fi amintit cum la capătul rănii stă lupul cu o gură în plus de hrănit
cum eu am înţeles să-mi dau sângele pentru un singur poem fără capăt
cum tăcerea se risipeşte când mă izbeşti cu ea în plin violet
şi nu simt decât un fel de mirare.
(nu te speria e un reflex vagal foarte des întâlnit.)
Se moare. Da, de asta se moare.

nu mă întreba. până la urmă îţi voi răspunde şi toate aceste semne vor deveni maligne. prea târziu.
aşa că nu mă ierta
ci împinge-mă peste balustrada de lemn
a casei noastre de lemn
din oraşul nostru de lemn
pe care l-am incendiat împreună cu toţi copiii ei rozalii în ultimul nostru coşmar 


Deschide un ochi, apoi pe celălalt

aici sunt eu
nimic nu mă mai desparte de mine.
dintre mine şi mine aleg cu ochii închişi: tu. ultimul mim care se împrăştie printre energiile cromatice ale unor fotoni prelungi
impregnând cu gesturi clorofilice spaţiul vital
contorsionând în semne bizare aerul nostru comun
(singurul care ne-a mai rămas)
un fir subţire de care ne stă suspendată respiraţia din oglindă.

Nu-ţi mai imagina în nici un fel timpul

îmi amintesc că în unele nopţi furam fâşii de libertate le aruncam peste umăr şi strigam în gura mare
scriam numele noastre pe toate gardurile cu bucăţi de smoală pe care le miroseam îndelung
nu mai aveam nici un ochi liber
ne însămânţasem unul în altul până la dispariţie.
ţin minte că soarele se ridica dintre blocuri împotriva sorţii. mogâldeţe de carne respirau la sânul portocaliu al singurei mame. lumina le ştergea ridurile şi trecutul.
ceva începea chiar atunci. aşa credeam. va veni anul 2000 anul lebădă. aşa credeam.

cineva a pus un lacăt pe timp. noi am alunecat printre zăbrele prin umbrele noastre lemnoase
apoi am bântuit până s-au năruit toate casele de piatră imaginate de o mireasă de marţipan de pe un imens tort cenuşiu.