îți spun toate acestea ca să înțelegi

Aşteptam autobuzul paişpe’. În după amiaza aceea topită nici un os nu mai ademenea nici un câine. Albastrul nu mai era o culoare. Se căutau arbori printre mucii soarelui. Un boschetar adormise pe trotuar cu prohabul desfăcut lângă o cabină de telefon. Sforâia cumplit printre câteva coji de arome contradictorii. Nu ştiu cum, dar cu cât îmi feream privirea, cu atât mai mult ajungeam să-i privesc carnea aceea fiartă ieşind cu un fel de candoare dintre cârpele putrede. 

Îţi spun toate acestea ca să înţelegi. 

Aşteptarea se topise şi ea în aceeaşi lehamite cu toate celelalte lucruri. Doar mădularul inutil îmi stăruia undeva pe retină ca o pată interzisă. 

Să urc în autobuz. Să plec mai departe. Poate că o să-mi simt totuşi picioarele înfigându-şi paşii în slănina gri a staţiei. 

Prea aproape de mine se molfăia un langoş. Mi se ungea pe creier . Dacă aş fi fost puţin mai atentă puteam să-i vomit tot soarele pe burtă. Dar se lăţise în mine un fel de toleranţă vecină cu o moarte fierbinte în care viermii te salută libidinoşi din propria-ţi carne. 

Aşa era după amiaza aceea în care mi-ai spus să plec. Dar eu nu am plecat pentru că era mult prea cald şi nici nu aveam unde.

decalaje

decalaje
azi iarăşi am întârziat puţin. portarul m-a privit lung
în fiecare dimineaţă întârzii întenţionat
încerc să mă decalez
poate că aşa voi ajunge în timpul tău
acolo unde nu se aşteaptă.
oricum, nu mai e un secret pentru nimeni
sala de aşteptare e goală
îmi potrivesc vocea după a crainicei tv. ea ne dă vestea
urmează o nouă zi
bună
doar că eu las mai mult de o clipă între cuvinte. decalez. decalez

pot să mișc

pot să mişc. îmi simt trupul strâmtorat între pereţii privirii lui M
e la căpătâiul meu şi mă imploră ceva. nu pot. 
zâmbesc din trupul ioanei.
zâmbesc dintr-o mie de trupuri
dintr-o mie de femei
toate cu sexul dezvelit pe câte un pat de spital.
M șoptește ceva
dar eu nu înţeleg ce.
cred că se roagă în felul ciudat al însoţitorilor
cu spatele la mine se roagă.

e prea înalt de-acum
nu mai ajung la chipul lui prelung ca o stalactită.
M îngheaţă în mine mă înveleşte cu propria lui spaimă
îmi apasă degetul pe buze
în semn de orice. tac. mă întind
până dincolo de salon
de spital
de oraşul acesta
dincolo de toate oraşele şi satele prin care am trecut vreodată. 

pot să mişc. dar nu o fac.
rămân în moarte cu o indecenţă stranie.
rămân aici unde ştiu că M nu mă poate ierta.
pielea lui friabilă sângerează
îi ghicesc viitorul în picăturile de sânge 
care-i cad ca nişte flori pe cearșaf.

deodată mă sărută cu buzele lui foarte portocalii

mă sărută prelung şi solar. M e tot oranjul din mine

pot să mă mişc dacă vreau. dar nu o fac.

gazela

îmi îndes privirea lui M în buzunarul plin cu pixuri portocalii. ochii lui cu aripi se zbat sub halatul meu imaculat. însoţitoarea e un copil care îmbătrâneşte cumplit de când o priveşti prima oară şi până când ajungi să o saluţi. se răsuceşte în M. cândva era iubita lui. se vede asta dacă o priveşti la infinit aşa cum ai privi o stea.

nu mai contează. zâmbetul lui se întinde ca o prelată peste trecut. mă zbat să ies din această amnezie ciudată. dar nimic din ceea ce a fost nu mai contează.

pe neaşteptate M s-a frânt în două. mâinile lui dansează neîntrerupt cu o graţie ciudată ca două balerine legate de trupul unui zeu din marmură. îi strâng pe un ziar gesturile căzute şi le înghit repede fără să las firmituri. M nu observă şi mă aşteaptă în continuare pe jumătate dansând.

ceva trece tropotind prin salon.

edith

sângerez puţin. nimeni nu observă rana mea atât de mică. nici eu nu mai ştiu de ea. las o dâră frumoasă pe gresie pe covorul albastru pe zidul din camera oaspeţilor unde nu intră nimeni.

va fi bine. toată noaptea vom sta la poveşti. obosite privirile noastre se vor încolăci pe trupuri. vom adormi până la urmă. eu în fotoliu ghemuită ca un câine. nimeni nu va opri muzica. edith nu se poate opri.
voi visa că nu regret nimic că sunt la liceu şi dimineţile sunt reci. că nu merg acasă. ajung acolo unde tu mă tot aştepţi. îmi las cărţile pe jos. mă întind lângă tine. îţi recit versuri scrise în ora de fizică. nu spui nimic. tremuri puţin. nu spui nimic.

apoi vine spaima. ne facem mari ca nişte ciuperci ne facem otrăvitori. tu eşti frumos. ai învăţat să mori. eu nu ştiu cum întâmplările se petrec din aproape în aproape. cumpăr perdele. am câteva ferestre din care se deschid ziduri. le dau nume de păsări. le dau numele tău secret. îmi îngheaţă mâinile pe clape. vin ierni în care muzica e oprită. nu respir prea adânc. nu înţeleg nimic. cenuşiul se împarte în două. o parte e a mea. doar o parte e plină de muşcături.

nu mă trezesc. edith cântă din moarte. noi o ascultăm şi totul ni se pare adevărat. camera de oaspeţi dragostea sângele meu tot curgând dintr-o rană mică. invizibilă.

marginea

spitalul. gândul că trec dintr-o anulare în alta. pereţi vernil vise vernil. o floare de mac ofilită într-un pahar de muştar gol. înghiţituri mici amare. xanax. teama de singurătate de linişte. teama de oglinzi.

ceva ce se întâmplă în mine. ceva despre care nu ştiu nimic.

lucruri lăsate pe margine. marginea.

gândul că nu am o casă. că sunt în preajma lucrurilor fără ca ele să existe. că nimeni nu ştie despre singurătatea aceasta.

nimeni nu rămâne în nimeni. spus asta de o mie de ori. până adorm.

somnul.

veghea.

un altfel de cer. unul orb din care ploile se scurg direct în pământ.
 
locul e gol. doar o câmpie de maci în visul meu o ia razna foşneşte arde se preface în Dumnezeu.

ana

sub plânsetul anei geme un oraş de tăcere
liniştea ţi-a intrat de la o vreme în carne
gândurile ei simple ţi se strâng pe suflet ca o piele de animal.
zadarnic reciţi poemul împotriva ploii
de undeva dintre coastele tale cresc ziduri

aici sunt Eu cea care am în fiecare zi un alt nume
şi o altă moarte pe chip

mă ridic puţin pe vârfuri îţi fac un semn pe frunte
doar ştii că nu mai pot să te strig
de când şarpele negru cu galben mi-a oferit mărul
de când ca orice femeie am născut în fân
de când tu m-ai zidit aici şi m-ai numit ana
când încă numele meu era
eva  maria
sau ioana.