Aşteptam autobuzul paişpe’. În după amiaza aceea topită nici un os nu
mai ademenea nici un câine. Albastrul nu mai era o culoare. Se căutau
arbori printre mucii soarelui. Un boschetar adormise pe trotuar cu
prohabul desfăcut lângă o cabină de telefon. Sforâia cumplit printre
câteva coji de arome contradictorii. Nu ştiu cum, dar cu cât îmi feream
privirea, cu atât mai mult ajungeam să-i privesc carnea aceea fiartă
ieşind cu un fel de candoare dintre cârpele putrede.
Îţi spun toate acestea ca să înţelegi.
Aşteptarea se topise şi ea în aceeaşi lehamite cu toate celelalte lucruri. Doar mădularul inutil îmi stăruia undeva pe retină ca o pată interzisă.
Să urc în autobuz. Să plec mai departe. Poate că o să-mi simt totuşi picioarele înfigându-şi paşii în slănina gri a staţiei.
Prea aproape de mine se molfăia un langoş. Mi se ungea pe creier . Dacă aş fi fost puţin mai atentă puteam să-i vomit tot soarele pe burtă. Dar se lăţise în mine un fel de toleranţă vecină cu o moarte fierbinte în care viermii te salută libidinoşi din propria-ţi carne.
Aşa era după amiaza aceea în care mi-ai spus să plec. Dar eu nu am plecat pentru că era mult prea cald şi nici nu aveam unde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu