toți știm

lumina ţipă
tăcerile trosnesc
aşteptările cântă
toţi ştim că de mâine e mâine
jocurile sunt făcute
aici pe pământ
locul comun ne ia locul
toţi ştim
zidul
aripa
şarpele
pantera
în aer
în apă
mediile de ceaţă se suprapun
iubirea mea
iubira ta
iubirea altora
sunt crăpături în tăcerile noastre de carne
toţi ştim
cataclismul e în noi toţi
cei care ştim
suntem
orbi
dansăm cu întunericul
cu tălpile celuilalt
dansăm cu toate rănile deschise

patetica i.

asta e fericirea. un loc în care te desenez aşa cum vreau
în care strig şi dau din picioare
ca într-un uter din sticlă

fericirea e bucata aceasta de pământ galben
din care îmi modelezi între coapse extazul

e această dimensiune imposibilă cu umbra zdrobită la uşă.

fericirea e un amestec perfect al strigătului meu cu o uitare din piatră
e marmura în care sap cu inima ta ascuţită.

fericirea e o factură plătită la timp
e maşina de spălat în rate tot mai puţine.

tu cântând. eu aşteptându-te ca pe un alt început. tu venind dintr-un loc misterios
în care sunetele se numesc toate” ioana” cu un „i” înalt şi prelung.

tu venind ca într-un film cu mineri obosit de la muncă.
asta e fericirea
o gumă de mestecat siluită între molari până la greaţă
filmul de la miezul nopţii cu oameni deja morţi care tot râd şi dansează step înainte de cutremurul din ‘77.

probabil în alb negru fericirea e mult mai simplă.
trebuie să răspundem cu „da” şi cu „nu”.
eu trişez puţin. azi întrebările se pun cu o mică întârziere.
fericirea e această zarvă în care nu ne mai auzim unul pe celălalt
dar facem copii sub motoarele de căutare ale grabei noastre extreme
acest gândac negru de bucătărie care trăieşte doar câteva zile.
noi învingători în lumea insectelor.
noi împerecheaţi pe gresia albă.

aceasta e fericirea. 

eu

camera îşi strângea pereţii. toate lucrurile se adunau spre sinele lor. doar eu îmi împrăştiam dragostea o dădeam oricui o voia. o dădeam câinilor lupilor lighioanelor flămânde. doar eu uitam să mănânc să dorm să mă strâng în spaţiul meu. eu.

venea iarna îmi era frig. veneau singurătăţile cu umbre cumplite. îmi luau câteva amintiri le montau în scenă. iarăşi iarăşi iarăşi. până când nu mai ştiam cine sunt.

din când în când se terminau toţi oamenii. singurătăţile râdeau cu poftă. aproape că mă molipsisem. râdeam şi eu. râdeam tare oricum nu mai era nimeni. râdeam imens. râdeam cu totul. până-mi recunoşteam vocea. până mă recunoşteam.

ignore myself

dai ignore şi te alienezi liniştit. dintr-odată ai tot timpul din lume sau l-ai pierdut pe tot, nu mai contează de vreme ce lumea stă suspendată de sfoara şi săpunul pe care ţi le-ai pregătit în caz de urgenţă. au trecut şi urgenţa şi cazul, te-ai ales doar cu un blog plin de versuri penibile din care mai poţi să citezi uneori mimând normalitatea. dar esenţa realităţii s-a concentrat în tubul acesta letal de pastile care te vor scoate într-o zi din situaţie. dacă ştii când vine acea zi eşti un norocos. până atunci îţi lingi laşitatea pe bot înghiţindu-i putoarea. lehamitea ţi se întoarce uneori împotrivă devenind în mod paradoxal motivantă. vrei să vezi dacă mai poţi. cât mai poţi. şi nu e vorba de vreun tip de masochism, ci de o pură curiozitate. mai dai o dată ignore all şi zâmbeşti . ţi-a mai rămas totuși un ultim buton despre care nu ştii încă nimic.

nu inventez nimic

încerc să-ţi spun totul în cuvinte puţine. fantastic ce ne mai grăbim să fim singuri. să știi că de fapt  totul se pierde. nimic nu se transformă.

după ce ai înţeles adevărul nu face nici cât o ceapă degerată.

nu inventez nimic. totul e scris acolo într-o carte.

mi-e dor de tata. piatra nu se mai vede din iarbă. am aşteptat toată iarna să crească iarba din tata. rămân toată ziua cu obrazul lipit de piatra de pe mormânt.

în cele din urmă vine un cal şi ne paşte. pe tata pe mine pe tine. în carte scrie exact cum s-a întâmplat. dar eu nu voi afla niciodată. şi nu mai pot să inventez un alt sfârşit. nu mai am timp.

am crescut. tata a murit într-un spital oarecare. nu l-am putut salva. dar am văzut pe monitor că mi-a făcut un semn cu inima. eu am înţeles că foarte curând el va creşte din iarbă şi din cai şi din păsări. copilul meu va păşi pe mormânt cu tălpile goale. apoi va culege bujori şi-i va aşeza lângă cruce. va zâmbi şi va aştepta apusul cu obrazul lipit de piatră.

şi cred că aşa se termină totul. cu noi făcând semne cu inima.

M

nu știu cum să trec mai departe. nu știu cum să ascult știrea cu avionul prăbușit în apuseni. privesc ore întregi chipul fetei care s-a stins la numai 23 de ani. îmi amintesc toate fețele pacienților mei  cărora nu pot să le mai ascult povestea. mecanism de producere: accident rutier, cădere de la înălțime, plonjon în apă...și de aici blochez totul ca să pot respira. apoi mi-e rușine. apoi mi-e teamă. nici acum nu ar trebui să vorbesc despre asta. doar că lucrurile se întâmplă mereu. poate chiar acum M e în spital. poate chiar acum toată neșansa stă acolo pe pieptul lui ca un bolovan. și el râde sau încearcă să râdă sau plânge sau încearcă să plângă. și el se preface că nu se întâmplă nimic, dar toți știm că se întâmplă și eu știu. știu prea bine ce-l pândește și închid ochii, mă dor pleoapele văd și prin ele, la naiba,  văd prin tot. nu există întuneric să mă orbească atunci când aș vrea. văd direct cu sufletul și asta mă face să încremenesc așa într-o iubire fără margini, să repet ca disperata că-l iubesc, ca și cum asta ar putea să schimbe ceva, ca și cum pentru M asta ar face diferența. nu face nimic. dacă aș putea să-i iau bolovanul de pe piept, da,  dacă aș aranja lucrurile astfel încât să fie pur și simplu liniște și să nu se mai întâmple nimic, da, atunci da. 

fericirea mea nu depinde de exteriorul meu. mi-am spus asta de milioane de ori, până am început să înțeleg ce înseamnă. dar M unde este? cât de în exterior este M? nu cumva am ajuns cu el la miez? nu cumva miezul ăsta este chiar esența mea? deci, fericirea mea depinde de M? poate nu. poate că depinde doar de felul în care M se percepe. 

acum mi-ar spune că sunt cea mai egoistă ființă din lume. și ar avea dreptate, sunt. asta-i normalitatea. toți ne dorim propriile fericiri. chiar și în iubirile dependente, în care declamăm că nu putem să ne împlinim dacă cel iubit nu e împlinit, fericit etc, până și atunci suntem al naibii de egoiști. 

îmi pasă de M. un timp am crezut că-mi pasă prea mult. acum cred că e normal să-mi pese. pentru că îmi pasă de mine.

poate că M e acum în spital cu bolovanul lui imens pe piept, respirând greu, disimulând, disimulând la maxim, zâmbind cu cel mai frumos și cel mai amar zâmbet din lume. poate că iubirea mea e pentru el mai puțin importantă decât prognoza meteo, mai puțin decât informațiile despre cursul valutar sau știrile despre cursele de f1, dar pentru mine este tot ce am, este ceea ce mă face să îmi pese necontenit, să am înțelegerea lucrurilor care nu se lasă înțelese altfel, decât prin iubire și prin această durere imensă, care oricum nu se va compara niciodată cu durerea lui M. 

lumea e o dioramă într-un muzeu. oriunde

ai avut dreptate. este exact cum ai spus
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.