azi, miercuri. e.n.

eşti încă aici în burta mea cu fluturi. te simt tresărind te visez violet. infirmiera m-a legat de pat. ca să nu zbor. crede aş lua-o cu mine şi pe femeia care tace.

mi-au vopsit fereastra cu verdele crud. acolo trebuia să văd o câmpie. acum văd doar o pată care mă soarbe înşelându-mi retina.

e mult de când te-ai închis cu tot cerul în somnul meu. încă mai țin minte visul în care muşcam din umărul tău şi te revărsai cu totul în mine. dar să ştii că doctorii scot cu forţa infinitul din oameni.

liniștea asta

nu știu cum să numesc liniștea asta. îmi țiuie urechile
de atâta liniște care se întinde
până dincolo

totuși

o liniște anonimă ar putea anunța ceva
sau ar putea să ia locul oricărei întâmplări
de exemplu al accidentului rutier
în care M nu a murit
nu se știe cum
a trecut
în dimensiunea asta de fier
unde nimeni nu înțelege ce spun
dar totul e ruginit
ca un vapor scufundat de 100 de ani

transplant

până şi inima ni se poate înlocui de-acum. 
e doar o chestiune de acceptare.
înghit în sec un gând de-al tău de melasă 
care mi se lipeşte de cer
înecăcioasă. 

tu mă priveşti încurcat 
dintre iţele unor definiţii cam discutabile
dar eu îţi fac semn că plouă 
şi nu mai am cui să spun.
am în inimă o lună plină 
gravidă cu un strigăt nebun.

la radio s-au anunţat primăveri
apoi veri probabile.
am grijă să nu-mi împotrivesc timpul de tot
așa că vara fac plajă
toamna pun murături şi compot.

când faci liniște
în cer se coc fructele unui păcat neîmplinit.
am grijă să nu te trezesc tocmai acum
când ai putea fi rănit 
de exploziile hormonale 
şi de foşnetele discrete de coapse
de sub fuste plisate, scurte şi foartre cochete.

am grijă să nu plec
să nu vin
să nu tresar
să nu fiu mai mult
să nu fiu mai puţin

am auzit că de-acum ni se poate înlocui până şi inima 
cu altceva.
cică ar fi doar o problemă tehnică 
de respingere.
dar niciodată nu ţi se spune 
unde va fi între timp inima ta. 

surpătura

clipele se plimbă stridente în josul şi în susul trupului meu care aşteaptă. să vină următorul. să se dezbrace. apoi să moară. 

bărbaţi sleiţi de puteri ca nişte fanţi de împrumut şi femei între două vârste cu sânii lipţi de coaste aşteaptă un verdict. „ce-ar fi să mor cu voi” mă gândesc în timp ce mă spăl pe mâini de toată treaba. 

 

hai să ne prindem într-un lanţ macabru de pacienţi în pijamale cu dungi legaţi prin reflexe maladive de aceste clipe care se fâţâie ca nişte curve pe sub nasul nostru oferindu-ne nimic altceva decât iluzia unei vieţi potenţiale.

 

de data aceasta eu sunt cea care mă las cucerită de mirosul feromonic al acestui început de sfârşit. sau sfârşit de sfârşit. 

 

deşi nu mai contează, am între degete nisipul unei mări pe care nu am văzut-o niciodată. i-am admirat depărtarea gustând-o de pe buzele unui poem prea înalt care începea de undeva din pământ şi se înălţa doar puţin peste moarte. atât cât să fie. eu îi colindam nopţile ca o bocitoare penibilă şi aruncam în el cu umbre într-o patetică încercare de a-l aduce la suprafaţă. care nu există.

 

 acum ştiu de ce clipele acestea se fâţâie obscene prin mine surpându-mi aşteptarea.

nu călcați pe iarbă

mă uit peste umăr. acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile. dar merg înainte. merg pe sârmă. sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile. îmi fură visele.

uneori scriu poeme cu prea multe metafore. vin unii și-mi spun că metaforele astea sunt doar un scut.  poeții simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.

ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu și umblăm ca tâmpiții și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate doar să-ți întind o frunză din pădurea mea fără să  mai zic nimic. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. dar merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. 

 

aici scrie nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.

r.e.m

nici măcar nu-mi imaginam o stradă. visele mele
sunt numai câmpii. sunt doar eu
cu dumnezeul câmpiilor. orizontul e ca de obicei. vag. înrămat în cruci.

marmura se loveşte de lătratul unui câine alb. imens.
poarta e din fier forjat. neaşteptat de frumoasă. îmi aminteşte de patul nostru de fier. cuprind lucrătura contorsionată şi rece în palmă. adorm.

tatăl meu a murit prea devreme. vreau să ştii asta despre mine. tatăl meu prea devreme sau eu prea târziu. undeva e o discrepanţă mai evidentă acum când iubesc.

e suficient să ştii despre mine că mereu visez cu un crin. mă trezesc din coşmarul eteric împingând ca la naştere. ca la naşterea mea. ca la naşterea ta. nu mai ştiu
cine naşte pe cine. nu mai ştiu
cui îi vine rândul.

în câine se cuibăreşte lupul.

în câine te cuibăreşti tu cu ochiul tău orb cu ochiul tău viu
îmi sfâşii visul cu privirea ta nesătulă. îmi desfaci viaţa şi o întinzi cu sucitorul.
acum viaţa mea e întinsă. pe ea cresc păpădii cu sporii grei ca nişte plumbi.

respir cu plămânul tău stâng. cu plămânul tău de vrabie ucisă în somn.

pe tine te-am visat stejar

la început am plâns. nu știam cum se numea această singurătate nouă pe care mi-ai dat-o s-o duc undeva oriunde acasă. dar eu nu am casă nu am nimic.

sunt la limită sunt la orizont ca o linie moartă între ceruri și între pământuri.

nu știu ce să fac cu ochiul tău verde

am început să compun un aer cât de cât respirabil din toate aceste ierboase tăceri

mulți oameni singuri m-au rugat să adorm lângă ei. le-am visat dealuri și ploi. le-am visat câinele galben. le-am visat orice au vrut ei.

pe tine te-am visat stejar. am încremenit apoi în orbirea ta definitivă.