numele meu este i.

Numele meu este ioana. Îl scriu cu i mic. Mi se pare mai expresiv, mai aproape de linie punct. Aiurea, nu știu de ce mi se pare că i mic e mai aproape de mine sau de pământ. Anyway, am întârziat la spital. Am luat-o pe scări. Niciodată nu am timp de lift. Liftul te duce în cer. De fapt am fatezii despre chestia asta cu liftul. Niciodată nu s-a întâmplat. Niciun bărbat nu a ajuns cu mine în cer cu elevatorul.

Etajul trei. Pe scări. Abia respir. Pacienții au ochii lipiți de ușa pe care scrie cu albastru intens numele meu, dar toate privirile se mută instantaneu pe mine cînd apar în capul scărilor. Bună dimineața. Cum sunteți azi? Unii se simt datori să mă întrebe cum mă simt eu. Răspund politicos, bine, dar mi se pare aiurea. Eu sunt doctorul. Eu pun întrebări de genul ăsta, și nu din politețe, ci pe bune, dintr-un pur interes profesional.

Febrele sunt ca niște șerpi. Le simt prezența, parcă aș vorbi cu ele. Febrele au atitudine, au o îmbujorare care mă atrage și mă provoacă. Sunt vipere cărora le tai coada și ea crește la loc.

Am avut o durere aici. Pacienta arată pe mine, undeva în spate. Îmi crește o cocoașă de durere în clipa aceea. Încep să întreb câte ceva despre caracterul durerii. Am învățat la facultate: durerile au caracter! Nici nu mă îndoiam. Brusc, din cocoașa mea pornesc furnici, fulgere sau depinde, cuțite. Am un pumnal înfipt în spate, doctore. Sau cam așa ceva. De când vă doare, doamnă? Cam de la ora 3. Nu am dormit toată noaptea, vă dați seama. Și parcă-mi aruncă un pumn de nisip în ochi. Aș vrea să mă întind acolo pe linoleumul verde și să dorm pur și simplu, așa cum sunt, cu ditamai cocoașa în flăcări.

Trec printre pacienții care poartă în ei dureri, febre și răni. Halatul meu, ca un fluture lovit, se rotește spre ieșire. Nu știu cine a făcut coridoarele astea atât de lungi. Atât de pline de umbre. Ajung undeva unde oamenii plâng. E de la accident, le spun. De la boală. Asta ar putea să-i consoleze puțin. Cel puțin plânsul acesta nu e din vina lor.

Scriu. O mare parte din timp scriu rețete. Analizez. Uneori închid ochii. Pătrund în durere, trec dincolo de ea, iau parte la incredibila muțenie a sufletului vlăguit de urletul trupului. Cred că atunci vine Dumnezeu. Așa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Când crezi că lucrurile nu merg deloc, e doar o părere. De la o vreme am înțeles că nimic nu stă pe loc, nimic nu e cu adevărat paralizat. Lumea aleargă în pijamale și papuci spre o ieșire oarecare, spre nu știu ce.

Mi se face o foame ciudată. La cantină, o grabă casnică. Polonice, linguri, farfurii albe foarte groase și grele. Infirmierele concentrate să porționeze corect. Un fel de supușenie străbate sala pătrată scăldată în miros de varză călită. Am certidudinea că pacienții se roagă în gând. Am deprins și eu obiceiul să mulțumesc pentru bucate înainte de masă. Sfinții mănâncă în zgomotul de tacâmuri mânuite stângaci de pareticii mei, pe care febrele și durerile i-au lăsat în pace puțin.

Uneori seara vine cu aerul unei eliberări condiționate. Mesele se umplu de cărți de joc, de piese de remi. Eu las locul meu gol. Seara devin o intrusă. Misiunea mea se pierde undeva între foile de observație și rețete de carbamazepină și xanax. Numele meu sună ca o tablă albastră pe care cineva a bătut-o în cuie pe ușa de la cabinet. Numele meu prea lung, prea nu știu cum. Scris cu i mic de tipar.