ardeau icoanele

și nu am nici o urmă de-ndoială
că toamna asta va cădea în noi
reinventându-ne din moartea ei domoală,
însămânțând în somnul nostru ploi.

orbeam cu toții fără să o știm,
orbeam și-în fiecare trup ardeau icoane.
eram prea obosiți, nu mai puteam să fim
solari în lumea de oțel și de neoane.

dacă-am fi plâns măcar în ziua aia,
când focuri stranii se-aprindeau pe dealuri,
din carnea toamnei ne-ar fi ars văpaia.
am fi putut să fim atunci sau corbi sau ramuri.

noi am lăsat să se întâmple lumea,
în gheare noi am dus-o pân' la urmă,
dar am mușcat apoi cu toți din ea.
acum ne sângerează zborul și se curmă.

tot noi am pus în seve dulci otrava,
am adormit luminile din cer,
am îngropat miracole în lava
acestui veac nebun și adulter.

puteam să naștem noaptea din tăceri,
să ne-ntristăm puțin la început
sau să lăsăm un somn de nicăieri
să ne viseze-n struguri și în lut.

acum în moarte s-a aprins un foc.
noi ne iubim ca orbii, pe vecie.
dar poate vom avea-ntr-o zi noroc
să naștem în lumină. în câmpie.