duminică, 3 mai 2015

broadcare city (atatürk airport) - din vol. „altera pars” de Cătălin Pavel

”aș fi vrut ca mintea și inima să fie
moșii ăia de la balcon din muppets,
dacă tot nu le convine nimic din ce se întîmplă în jurul lor,
măcar sa se distreze între ele.


cum să te opui dorinței care te transformă într-un lup înfometat.
și de ce să te opui, de ce să nu ai acces direct,
să vezi cu ochii tăi de unde curge realitatea,
să descarci vagoanele cu mîna ta adică.
și apoi - cum altfel să ajungi la îndrăgostire fără să stai de veghe?

acum a te îndrăgosti mi se pare că înseamnă să ajungi
într-un punct de unde se vede mai clar în jur,
deși habar n-ai dacă e punctul cel mai de sus,
panorama cea mai complexă.
e ca atunci când te sui pe o cărare de munte
și te oprești tot timpul să faci poze
și de fiecare dată îți dai seama că poza de dinainte a fost
degeaba,
că asta e mai de sus, e incomparabil mai bună, mai cuprinzătoare,
mai multe morminte, mai multe moschei, mai mult beton,
depinde de munte,
superando rovine  e citta...
mai multă dragoste, pînă crăpi.
poza de susa cuprinde totul
și nici un detaliu nu mai e clar.

în liceu vroiam să scriu despre filosofia firească,
accidentalismul,
ar fi fost un tratat ontoistoric, extrem de simplu, aproape ușor de urmărit,
și de o obscenă bogăție de bons mots.
pentru a tăia greața, aș fi scris și un roman de dragoste
                                                                                  88% total.
acolo aș fi prins în mod absolut special lumea înconjurătoare
și ce se întîmplă cu iubirea de-a lungul întregului proces industrial.


acum mă gândesc în principal la moșii din muppets.
la bolile bătrîneții lor.
mă întreb dacă citesc seara malone dies,
apoi vorbesc singuri toată noaptea,
hăituiți de amintirea greșelilor pe care le-au făcut
și ridicând pumnul la dumnezeu sau căzînd în genunchi.
un dumnezeu tot din muppets, firește.

acum mă bucur la mici ilustrații ale diversității lumii,
de obicei în forme inferioare,
cum ar fi diversitatea comportamentului uman sîmbătă seara.
habar n-avem ce să spunem despre adevăr  și atunci ne resemnăm să vorbim
despre oameni.
de-asta tot ce scriem pute.


rupt de oboseală. am reușit să găsesc altă priză pentru laptop.
în spatele meu aștepta o familie vorbind amharică
și eu tresăream pentru că auzeam mereu cuvinte pe care credeam că le înțeleg.

quoique mon frère...
...verebilirmisiniz...
...procura o seu retrato...
ce? mă întorc să mă uit, în pizda mă-sii, și cineva din nou înlocuiește
vocile pe care le aud cu fețele etiopienilor,
dar imediat ce nu mă mai uit, aud în româna cea mai curată
hai, lasă-mă cu...
și apoi, imediat:
jemand aber hat...
creierul meu era ca un castron
care se face țăndări pe podea.


ne îndepărtăm pînă cînd îndepărtarea asta devine de neînțeles,
inutil de mare,
fără nici o legătură cu noi înșine,
un rezultat al unei viețuiri absurde, cu sîrma la gît,
ceva la care nu ne-am putut opune
sau pentru care sîntem vinovați.

mintea mea e uneori o roată de fîn care aleargă la vale
săltînd în sus de la fiecare pietricică,
luînd-o la stînga și la dreapta fără nici o noimă,
apoi făcînd rotocoale într-o baltă și culcîndu-se pe o parte.
inima coboară pe partea ailaltă a dealului, însă
detestînd contactul cu mărăcinii
preferă să se deplaseze în ghearele unui animal.


merită repetat aici - băutura nu mai este ce era. ce pierdere!
nu voi mai bea niciodată suficient ca să pot ajunge acolo
unde ajungeam atît de repede cînd eram tînăr,înd simțeam că ajung direct la chestia care doare,
direct la vorba care punea punctul pe i,
adică pietrele pe rambleu, șinele pe pietre și trenul pe șine.


obsesia mea e să reușesc să mă opresc
ca să mă gîndesc în liniște,
dar de cîte ori mă opresc,
mintea și inima mea
continuă să meargă mai departe,
atît de departe încît
degeaba mai întind mîna după ele,
degeaba mai întind limba ca un cameleon nenorocit
ca să le înghit pe amîndouă
și să le pun în ordine în stomac.


tamam peki. m-am oprit.
simțeam că nu mă mai gîndisem la nimic
de luni întregi.
uneori întideam mîna spre carte, ca spre o soluție de reautentificare, de import,
dar îmi retrăgeam mîna scîrbit.
care fusese ultimul meu gînd? nu reușeam să mi-l amintesc.
chiar și acum, mă oprisem, dar nu reîncepeam să gîndesc automat.
printr-un mare noroc, mi-am adus aminte că de obicei
nu gîndeam pînă nu începeam să scriu,
așa cum alții nu există dacă nu vorbesc.

atît de departe ajunsesem.
gunoaiele din care se hrănesc mintea și inima mea. ”

din volumul ”altera pars” -  Cătălin Pavel / Ed. A.T.U., 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu