o moarte asurzitoare

Avusesem o altă părere despre moarte. Credeam că e odihnitoare ca o toamnă, că e coaptă şi grea ca un fruct, că e ploioasă în sensul neroditor al cuvântului.

Niciodată n-aş fi crezut că e atât de obositoare. Şi asurzitoare. O moarte din care se aud prea tare zgomotele înfundate ale târnăcoapelor săpând pământul roşcat. Un soare timid care înmugureşte pe reverul aurit al preotului ce mormăie ceva în barbă de neînţeless pentru mine. Cruci care spintecă aerul pe dinafară în timp ce un boschetar bătrân cască mestecând un colac pe mormântul unui copil. 

Avusesem o cu totul altă părere despre moarte. Credeam că se deschide dinspre trup o lumină şi-o linişte nouă. Dar nu, aceleaşi fălci mestecă moartea, aceleaşi dorinţe se scufundă cu noi în groapa de piatră din timp pregătită, aceeaşi grabă care ne ritmează clipele cu obsesii şi fugi ne urmează docilă îngrămădindu-ne în sicrie. 

Nimic din toate acestea nu se termină aici. În cimitirul cotidian al celor vii, se continuă teama , ca o condamnare pe viață.