sepembrie, era noastră

azi mă simt o furnică  sub talpa strivitoare a forfotei zilei.
doliul se închide în mine ca într-o amânare.
între timp morţii noştri se eliberează mult prea curând
luându-ne umbra cu ei.

mai e foarte puţin din această inutilă gălăgie. 

până atunci eu mă rog să nu pleci fără mine niciunde.

ştiu că se face târziu. cerul e puţin într-o parte
ca un tablou strâmb într-o cameră de hotel cu vedere la Marea Neagră.
sinucigaşe păsările călătoare se întorc într-un anotimp nepotrivit
dar călătoria noastră a început mult mai devreme
într-o zi 

când în septembrie se făcea era noastră.