armistițiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i ling rănile
îi împăturesc privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte demoni în beznă.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece 
imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri.
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

dar într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
și nimeni nu va plânge
în ziua aceea