îți scriu dintr-o duminică absurdă

îţi scriu dintr-o duminică absurdă. un stol de ciori bântuie curtea spitalului. la cantină se fierb cantităţi tot mai mari. miroase a lucruri strict necesare a clor şi a mâncare. un furuncul imens are de gând să explodeze la noapte în mintea mea. nu te uita. nu te uita. 

strâng din dinţi şi apuc bine mânerele cauciucate. nu mai am umbră de când tot vânez începuturi. în ultimul salon cineva lălăie cu voce prea tare un cântec de inimă albastră împotriva regulamentului de ordine interioară. îi administrez o ceaţă mai deasă apoi fredonez şi eu pe ascuns în weceu.

nu mai vine salvarea. voi raporta o noapte continuă. voi scrie că luna s-a oprit în gâtul nostru aproximativ pe la miezul nopţii.

ție îţi spun doar că probabil am şi eu ceva incurabil altfel nu se explică febra aceasta de tine.

spre seară te-am văzut ghemuit într-un fel de baladă. coloana ta vertebrală mi se încolăcise pe suflet ca un cordon ombilical. 

naşterile tale apoape la fel de dese ca morţile au un timp al lor, dispărut pentru ceilalţi.

deşi nimic nu e întâmplător, chipurile doctorilor ni se par aleatorii. zâmbetele cu incisivi perfecţi îmi augmentează durerea. am o hiperestezie generalizată 
adică simt când mamele au sânii cuprinşi de furia laptelui pentru fiii lor dispăruţi fără urmă
simt cum se depun clipele ca nişte stalagmite clădind un zid peste pacientul din salonul numărul unu care uitând cum îl cheamă îşi strigă tatăl cu numele unui mort
simt un fior cumplit când dau la o parte întunericul şi tu rămâi în faţa mea golit de mine cu toate rănile tale albastre. 

știi, te puteam confunda cu un cer aspru.

peste câteva ore ziua aceasta ne va avorta. din burta spitalului va curge toată durerea în cheaguri imense şi violete. câinii din jurul cantinei vor urla pe mormântul unui stăpân necunoscut. și astfel noi vom şti că e deja luni.