to one

am disimulat durerea ta
am închis ochii și am strigat

lebădă. punct. lebădă.

stockholm. amsterdam. paris.

am anulat kilometri întregi de tăcere
am strigat din toate turnurile în care tu nu aveai acces
am luat toate sedativele din sertarul de jos și toate tabletele de imovane prescrise ție de un medic oarecare din stockholm
am înghițit timpul ăsta care nemaifiind al nostru
ne ucidea cu bună știință
am plâns în fața unei statui din centrul unui oraș
care nu a fost niciodată al meu
am rămas goală noaptea pe covorul alb din dormitorul tău de o singură persoană
am mirosit toate lumânările parfumate din magazinul de la parterul blocului
acolo unde arabii vindeau fructe dar și valize
am cumpărat o valiză mai mare și am plecat cu toate
cu totul

am strigat cât am putut de tare
în aeroportul arlanda călătorii erau nepăsători
dar până și ei s-au mirat că noi nu ne mai sărutam la plecare
ai spus că părem niște rude care se despart după crăciun. dar era vară
și nouă ne era frig

eu am rămas singură în sala de așteptare
găsisem poarta. de obicei nu găsesc niciodată porțile
fără tine mă rătăcesc oriunde. mai ales în paris. fii sigur de asta. parisul fără tine nici nu există
e doar un labirint cu un cer nefiresc de albastru

dar de data asta am găsit poarta din prima. biletul era mototolit în palma stângă
acolo unde mai păstram un M
și nu mă gândeam la moarte decât ca la o ieșire în caz că tu nu ai fi
dar tu ești
și cu tine întreaga lume zboară în același timp spre amsterdam
acolo unde se poate povesti nestingherit despre ființare și timp
se poate cumpăra un suvenir o lalea din lemn sau absolut orice la orice oră
acolo unde un barcagiu beat poate să te ia în toiul nopții de pe malul canalului
să te ducă absolut oriunde

dar de data asta am găsit semnul și poarta
am găsit ieșirea
am găsit biletul de avion mototolit în buzunarul de la blugii tăi găuriți cu țigara
am nimerit un loc lângă fereastră
am văzut cum devii tot mai mic
cum mașina ta de o culoare incertă se împotmolește în trafic
și totuși
totuși tu ajungi mereu acasă
și eu ajung mereu
nu știu unde.

m-am pus cu lumea

pot să spun că
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.

am sărit peste cadavrele dimineții.

lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru ciudat
incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu
prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.

jazz

când te aștepți mai puțin lumea începe să pâlpâie încet

ca o lumânare din aia mică pe care o puneam noi să ardă când ascultam jazz la radio guerrilla

lucrurile bune vin pe neașteptate

ca moartea

pe care deși o aștept de când mă știu

mă ia mereu prin surprindere

și mor de o mie de ori

la fel de mirată

la fel de nesigură

în obscuritatea ciudată întreruptă doar foarte puțin

de lumânarea aia a ta care arde nu se știe cât

după ce noi adormim

încredere

era să mori. oamenii treceau prin tine ca nişte săgeţi. 

am văzut cum orbeai 

lumina se aşezase în tine cu un fel de ciudă. 

eu nici nu eram acolo. făceam altceva. 

inventasem un joc 

treceam prin pielea morţii ca un ac.
am avut doar o clipă de singurătate. 

m-am speriat îngrozitor că nu mai ești.

nu pot să trăiesc într-o lume în care tu nu exişti

ţi-am spus.
caii au rămas cu mine pe câmpie toată noaptea. așteptam.
eu aveam încredere. aveam încredere că nu mori încă o mie de ani.

poem despre calorifere

soarele străluceşte. caloriferele sunt reci. vecinul e beat. copiii bat mingea. eu bat câmpii. toate lucrurile sunt lucruri. M e în lumea lui prelungă. eu îi ascult îndepărtarea. vorbesc prea mult despre mine. poate că mă iubesc excesiv. M crede că da. dar cântă mai departe fără să se întoarcă. vecinul e tot beat. nevasta lui are grijă ca el să nu o omoare. eu am grijă ca eu să nu mă omor. soarele străluceşte împotriva noastră şi a caloriferelor.

lumea e o dioramă într-un muzeu. oriunde

ai avut dreptate. este exact cum ai spus
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.

armistițiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i ling rănile
îi împăturesc privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte demoni în beznă.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece 
imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri.
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

dar într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
și nimeni nu va plânge
în ziua aceea