robot de bucătărie

de azi sunt doar un robot de bucătărie
sunt un prăjitor de pâine
un storcător de portocalemereperesuflete.

ţin minte lucruri.

ordinea mea devine interioară.
nu plâng. nu suspin. nu mă expun inutil.
viaţa se strecoară în cablu
se prelungeşte cu un prelungitor simplu. obişnuit.
ceilalţi îşi iau cât au nevoie
cât să nu le fie prea frig
să nu le fie prea nicicum.

e cea mai tristă zi.

dar funcţionez ca imbecila. funcţionez.

îți scriu dintr-o duminică absurdă

îţi scriu dintr-o duminică absurdă. un stol de ciori bântuie curtea spitalului. la cantină se fierb cantităţi tot mai mari. miroase a lucruri strict necesare a clor şi a mâncare. un furuncul imens are de gând să explodeze la noapte în mintea mea. nu te uita. nu te uita. 

strâng din dinţi şi apuc bine mânerele cauciucate. nu mai am umbră de când tot vânez începuturi. în ultimul salon cineva lălăie cu voce prea tare un cântec de inimă albastră împotriva regulamentului de ordine interioară. îi administrez o ceaţă mai deasă apoi fredonez şi eu pe ascuns în weceu.

nu mai vine salvarea. voi raporta o noapte continuă. voi scrie că luna s-a oprit în gâtul nostru aproximativ pe la miezul nopţii.

ție îţi spun doar că probabil am şi eu ceva incurabil altfel nu se explică febra aceasta de tine.

spre seară te-am văzut ghemuit într-un fel de baladă. coloana ta vertebrală mi se încolăcise pe suflet ca un cordon ombilical. 

naşterile tale apoape la fel de dese ca morţile au un timp al lor, dispărut pentru ceilalţi.

deşi nimic nu e întâmplător, chipurile doctorilor ni se par aleatorii. zâmbetele cu incisivi perfecţi îmi augmentează durerea. am o hiperestezie generalizată 
adică simt când mamele au sânii cuprinşi de furia laptelui pentru fiii lor dispăruţi fără urmă
simt cum se depun clipele ca nişte stalagmite clădind un zid peste pacientul din salonul numărul unu care uitând cum îl cheamă îşi strigă tatăl cu numele unui mort
simt un fior cumplit când dau la o parte întunericul şi tu rămâi în faţa mea golit de mine cu toate rănile tale albastre. 

știi, te puteam confunda cu un cer aspru.

peste câteva ore ziua aceasta ne va avorta. din burta spitalului va curge toată durerea în cheaguri imense şi violete. câinii din jurul cantinei vor urla pe mormântul unui stăpân necunoscut. și astfel noi vom şti că e deja luni.

aspru

ai mușcat din mine. am mușcat din tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara

vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă
ling ușor liniștea
de acord cu tine
lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc instantaneu
din primul moment din momentul zero când începem să plângem
împingându-ne spre ieșire
afară cineva învață lumina pe de rost
încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut
totul e vechi
până și lumina se crapă
absolut totul e perisabil
uimitor cum aduc cerul în gura ta
și-l închid acolo cu riscul de a te imacula.
de data asta îmi iese
albastrul își recapătă înțelesul
am o rochie neagră
cânepă. in. cânepă.
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trupul imens
mă cheamă varvara
aspru
înghiți înghit
taci tac.

drumul ia tot

citești un poem și știi că ai mai fost acolo. trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci  un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. acum stai în picioare și din tine crește un zid. ai știut când te-a zidit. erai acolo și încercai să nu mai plângi să nu-l mai superi cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

omul rămâne în tine și nu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase. ei păzesc armoniile lumii.

omul trece prin tine. din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri 
ci te lași în somnul lui oricât ar fi el.

violet

să zicem că exiști
și că nu ai nicio treabă
intru în gândurile tale
ca într-o galerie de artă
admir ore în șir violetul
închis în rama aceea apoasă.
adorm pe banca de piatră
știind că tu ai insomnii
dorm cu somnul tău
și visez pentru tine.

câteodată lumea te întreabă de mine
doar așa din politețe.
tu nu-ți mai amintești decât tabloul cu brândușe.
nu știi ce să spui
lumea crede că nici nu exist. lumea știe mai bine.

de fapt e iarnă. totul e alb. doar violetul
e violet.

nu-mi fac iluzii

plânsul meu de acum e inutil. e doar un rest de întuneric din vremea când eram oarbă. de la un timp cred în iarbă. cred în floarea asta crescută în zid.

 nu știu cum fac dar simt că mai este atât de puțin încât nu mai trebuie să ne îngrijorăm. 


sirenele ambulanțelor zbiară toate în mine. îmi fac mii de cruci. aștept un înger care să-și caute omul. aștept cu nările în vânt ca un animal singuratic.

despre pacea aceasta nu mi-a vorbit nimeni. sunt prinsă aici în cuiele nopții.

nu-mi fac iluzii dar mă gândesc la tine ca la o fântână. setea mea te salvează.

de la o vreme nu ne mai  vede nimeni așa cum suntem cu îngerii în cârcă. 

ce-ar fi să murim deodată ca niște lumânări ce se sting din același expir.

plus infinit minus unu

azi am citit un poem. nu am mai citit nimic de atunci de când poștașul mi-a adus vestea aceea despre tine

eu nu mai citesc scrisori. nimic nu mă poate atinge. duminică aflu tot felu de chestii direct de la Dumnezeu.

în rest liniște

gunoierii duc toate poemele necitite și toate scrisorile.

am un elan care-mi spune ora exactă. accept. am un câine insomniac. tace și privește spre lună. 

lucrurile o iau razna când le măsor.

cât fac plus infinit minus unu. mă gândesc la un pește. nu știu de ce.