liniștea are aerul unui abandon. mă aplec peste margine să văd cerul
dar albastrul dispare ca prin miracol. rămâne o limpezime despre care nu știu nimic
uneori îmi arunc dinadins privirea în noapte. întunericul o înghite imediat
nu mă feresc de umbre. nu mă tem
orașul respiră prea repede în noaptea asta. îi ascult tahipneea și tac
oricum, orice ar fi să se întmple se va întâmpla până la urmă
liniștea devine tăioasă în zori. ca o lamă foarte rece
și foarte reală
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu