tactil

iarăşi îţi scriu în loc să te sărut.
cuvintele mi-au înlocuit tegumentul şi carnea
am devenit de un lirism prea  fluid
scriu cu ploi şi cu fluturi. sunt de modă veche. sting lumina când ne iubim
nu ştiu să mă dau oricui cu viscerele mele fierbinţi
nu mai ştiu să rup din tine teama cu orgasmul meu ca un bici
poate chiar  nu mai avem nevoie de epiderme
avem nevoie doar de o ploaie simplă

ciorile îmi păzesc dimineţile. şi memoria.

mi-ai spus că toate astea sunt vorbe
sângerăm undeva
dar eu nu ştiu unde
eu îmi rod moartea până la cotor
în loc să te sărut.



 

poeme din neștiință

credeam ca așteptarea se va opri ca un ceas
că timpul se va izbi de creierul meu cu un zgomot
am crezut că mă voi împiedica în aripile tale imense
dar nu
lumea și-a reluat ritmul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat

neștiind mare lucru despre această candoare
am început să scriu poeme de dragoste

nu mă mai îngrijorez de la un timp

încerc să nu-mi mai amintesc acele vise ghimpate din care tu evadai miraculos lăsându-mi tatuate pe coapse poeme scrise cu literele tăioase din oglindă.


deşi nu mă mai aude nimeni recitesc poemul cu voce tare. sună ca un verdict. 

orice aş spune până la urmă s-ar auzi doar o singură vocală. un rotocol de ceaţă portocalie.


nu mă mai îngrijorez de la un timp


câteodată ajunge să-ţi rostesc numele.  e ca o parolă cu semitonuri fierbinţi


cred că am uitat visul tot încercând să-ţi prind chipul. 


ţi-am spus. nu mă mai îngrijorez de la un timp

1 și 1

împrumutasem din timp un ceas şi o privire mai lungă de la un vultur pleşuv
mă adăpostisem în ultima ta clipă disponibilă
celelalte clipe urlau din întunericul unor eclipse neanunţate
cineva trăsese cortina peste nopţile albe

icar se sprijinea de aerul ceros al zborului său îndrăzneţ
într-un colţ mai periculos eu jucam zaruri cu minotaurul
aruncam 1 şi 1
apoi visam un război în care născându-ne morţi
Dumnezeu ne arunca liberi
alegeam
apoi ne ierta cu aceeaşi iertare pe toţi

peste îmbrăţişările noastre uitările cădeau ca un grilaj de tăcere
când zidurile ni se lipeau de pielea ceţoasă
nu ne mai miram
întrebările se desprindeau ca o coajă prea arsă
sub care tresărea carnea unor tineri uitaţi încă în noi
aruncam zarurile dar nu se mai întorceau

aşteptam
o ploaie gri ne haşura aşteptările
plângeam
era un semn de iubire să ne lăsăm să plângem

din când în când venea un peşte opac
îmi tot spunea ceva dar nu inţelegeam
probabil cânta

i.

azi am făcut dragoste cu umbra
cu miezul tău
cu creierul lui M

sunt atât de simplă

sunt atât de simplă. totul se întâmplă în tine
am în brațe toți copiii lumii
îi alăptez până mor


tânjesc după pașii tăi amorțiți
tânjesc după respirația ta întretăiată

am doar o clipă să te întâlnesc
o clipă după care stăpânii lumii
mă vor striga ca pe o sclavă
doar o clipă de libertate extremă
în care nu găsesc altă cale în afara ta

sunt atât desimplă
atât de aproape de tine
ca o apă limpede lângă o sete

dubla unu

Noi ştim că nu putem să schimbăm începutul. Şi nici sfârşitul. Între timp filmul se derulează cu noi în roluri de figuranţi. Devenim uneori cascadorii durerii. Data trecută m-ai scăpat de la o mare înălţime. Dar aşa e în filme, ca şi în viaţă, cu puţin machiaj nu va observa nimeni nimic. Dacă am închide ochii am putea să turnăm scena următoare. Şi decorul acesta care a ars totuşi prea repede… Lumina cade rău între noi ca o sabie cu două tăişuri. Regizorul strigă ceva de neînţeles. Nu mai avem timp, nu mai avem piele şi urmează o scenă de dragoste. Va trebui să mă înlocuieşti cu una dintre dublurile mele. A ieşit ceva de groază. Tu nu ai de unde să ştii, dar carnea mea nu a fugit la timp din carnea ta. Finalul ne rămâne pe o altă viaţă când, într-o duminică, vom relua totul de la primul sărut.