nu mă mai îngrijorez de la un timp

încerc să nu-mi mai amintesc acele vise ghimpate din care tu evadai miraculos lăsându-mi tatuate pe coapse poeme scrise cu literele tăioase din oglindă.


deşi nu mă mai aude nimeni recitesc poemul cu voce tare. sună ca un verdict. 

orice aş spune până la urmă s-ar auzi doar o singură vocală. un rotocol de ceaţă portocalie.


nu mă mai îngrijorez de la un timp


câteodată ajunge să-ţi rostesc numele.  e ca o parolă cu semitonuri fierbinţi


cred că am uitat visul tot încercând să-ţi prind chipul. 


ţi-am spus. nu mă mai îngrijorez de la un timp

1 și 1

împrumutasem din timp un ceas şi o privire mai lungă de la un vultur pleşuv
mă adăpostisem în ultima ta clipă disponibilă
celelalte clipe urlau din întunericul unor eclipse neanunţate
cineva trăsese cortina peste nopţile albe

icar se sprijinea de aerul ceros al zborului său îndrăzneţ
într-un colţ mai periculos eu jucam zaruri cu minotaurul
aruncam 1 şi 1
apoi visam un război în care născându-ne morţi
Dumnezeu ne arunca liberi
alegeam
apoi ne ierta cu aceeaşi iertare pe toţi

peste îmbrăţişările noastre uitările cădeau ca un grilaj de tăcere
când zidurile ni se lipeau de pielea ceţoasă
nu ne mai miram
întrebările se desprindeau ca o coajă prea arsă
sub care tresărea carnea unor tineri uitaţi încă în noi
aruncam zarurile dar nu se mai întorceau

aşteptam
o ploaie gri ne haşura aşteptările
plângeam
era un semn de iubire să ne lăsăm să plângem

din când în când venea un peşte opac
îmi tot spunea ceva dar nu inţelegeam
probabil cânta

i.

azi am făcut dragoste cu umbra
cu miezul tău
cu creierul lui M

sunt atât de simplă

sunt atât de simplă. totul se întâmplă în tine
am în brațe toți copiii lumii
îi alăptez până mor


tânjesc după pașii tăi amorțiți
tânjesc după respirația ta întretăiată

am doar o clipă să te întâlnesc
o clipă după care stăpânii lumii
mă vor striga ca pe o sclavă
doar o clipă de libertate extremă
în care nu găsesc altă cale în afara ta

sunt atât desimplă
atât de aproape de tine
ca o apă limpede lângă o sete

dubla unu

Noi ştim că nu putem să schimbăm începutul. Şi nici sfârşitul. Între timp filmul se derulează cu noi în roluri de figuranţi. Devenim uneori cascadorii durerii. Data trecută m-ai scăpat de la o mare înălţime. Dar aşa e în filme, ca şi în viaţă, cu puţin machiaj nu va observa nimeni nimic. Dacă am închide ochii am putea să turnăm scena următoare. Şi decorul acesta care a ars totuşi prea repede… Lumina cade rău între noi ca o sabie cu două tăişuri. Regizorul strigă ceva de neînţeles. Nu mai avem timp, nu mai avem piele şi urmează o scenă de dragoste. Va trebui să mă înlocuieşti cu una dintre dublurile mele. A ieşit ceva de groază. Tu nu ai de unde să ştii, dar carnea mea nu a fugit la timp din carnea ta. Finalul ne rămâne pe o altă viaţă când, într-o duminică, vom relua totul de la primul sărut.

nu mă mai aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură.
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă.
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
port în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale

nu mă aștept la nimic.

trop_pot

sparg cerul sparg luna cu muchia mea netocită
vezi
sunt tot mai periculoasă
tot mai ascuţită
cămaşa de forţă mi-e largă
pot
să mă mişc între ziduri
să bat cu limba neagră de plumb
ca un clopot
sparg luna sparg cerul
dacă vrei
să pornesc o ploaie cu vocea mea galben-ceroasă
pot
să las urmele tale însângerate peste tot
peste tot
sunt ferestre cu vederea doar spre partea lemnoasă
crestez în lumină un ochi de-ntuneric
rău
amărui
şi isteric
tropotesc tropotesc pe treptele nopţii
ţin frâiele disperării cu dinţii 
neîncetat cresc tulpini din ceilalţi
care-s vii
sunt cu viii
morţii cu morţii

fugă în caz de urgență

m-am trezit într-o zi cu o grupă sanguină ratată. donator universal cu anularea sentinţei la viaţă.
îmi găsisem un rost căutând un mod în care aş putea să mor de tot. dar se găsea mereu cineva gata să aplice metodele de resuscitare. toate etapele îmi trezeau amintiri. mai ales respiraţia gură la gură. număram respiraţiile şi le împărţeam la doi. câteodată îmi dădea rest cu multe zecimale abstracte.

devenisem boschetarul de lux al cabinetului de urgenţă. mă salvau ostentativ din poziţiile cele mai stranii. într-o noapte mă acordasem cu nota "do" de sus. vecinii băteau în calorifere până când ţevile devenite orgile noastre de legătură îmi cântau ruginite câte un simulacru de fugă. o ambulanţă portocalie îmi cânta şi ea de tot mai aproape despre nina şi ninu care se iubesc încă în sângele nostru transfuzabil .

mai bine să port la gât bileţelul pentru caz de urgenţă:
Am toate bolile.
Sunt nemuritoare.
Asta înseamnă că mă doare când mă salvaţi prin anulare.
Aţi putea totuşi să-mi scoateţi măseaua de minte
Nu mai pot să vorbesc. Stau cuminte.

unudoitreipatrucinci şi…Bach!