M nu există

M nu există. eu nu exist. a dispărut parisul și mansarda noastră. a dispărut normandia. ziua z a devenit un semn în palma unui copil născut în pace și mort în război.

M nu există. e numele unei clipe în care tot răul a dispărut și a rămas frumusețea. au dispărut toate accidentele prin cădere de la înalțime (mai ales din cireși) și cele rutiere când oamenii dorm pe bancheta din spate. au dispărut atentatele cu bombă și toate cancerele.

M e numele acelei clipe de liniște când eu sunt femeie și el e bărbat. când eu înfloresc sub mâinile lui fierbinți  care-mi cuprind direct sufletul înfloresc sub brațele lui puternice obișnuite să care zilnic trupul neșansei.

orice aș spune M nu există. vorbele mele sunt inutile. M nu e un poem. nu e decât o clipă despre care se poate vorbi nesfărșit fără a o putea cuprinde. pentru că e o clipă cât zece vieți. e singura clipă care contează.

M nu există. nici eu nu exist. asta e o poveste despre noi cei care ne-am născut într-o pace și nu știu cum și nu știu de ce am murit într-un război.

despre altceva

cine ştie cât timp om fi stat aşa unul în faţa celuilalt nemişcaţi. M măsura teama din aer. eu încercam să-i ascund febra.

apoi cuvintele s-au rostogolit ca nişte bile de plumb. grele pe făgaşul normalităţii. puţină politeţe nu strică. ne aşează în rândul lumii.

nu ne împotrivim adevărului.

M sclipeşte puţin când îi vorbesc despre altceva. de fapt înţelege abia acum că i-am vorbit mereu despre altceva.

în tot acest timp am rămas în picioare. nu ştiu de ce. mă aşteptam ca privirea lui M să mă doboare. mă aşteptam la adevăr. el se aştepta să plâng. i-am arătat că dincolo de adevăr nu mai sunt lacrimi. suntem doar noi înfrânţii rămaşi în picioare ca nişte cai.

M nu vorbeşte deloc despre ceaţă. dar ea se înteţeşte întruna. abia mai putem respira. ciudat cum îi pot vedea umbra în timp ce omul dispare tot mai mult.

vocea lui tânără loveşte pereţii salonului. paturile sunt făcute perfect. nimic în plus. doar ceaţa. nicio floare în paharul de sticlă întors. nicio iconiţă pe noptieră. doar vocea lui tânără ţâşnind din umbra lui M.

i.

singurătatea nu există. nici eu nu exist.

doar Dumnezeu există. și această zarvă

eu nu scriu poeme de dragoste

Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa care s-a alcătuit  în mine într-o coloană vertebrală infinită.

Eu scriu despre ochii mamelor care îşi străpung fiii cu lacrimi.

Scriu despre wc-ul inutil de la capătul coridorului.

Scriu despre spaima de a uita totul, despre spaima de a deveni o coală cu prea multe ştersături de unde mai poţi citi cu greu câte o frântură  scoasă din uzul oricărui context.

Scriu despre închisorile cele mai înspăimântătoare. Despre temniţele propriului trup în care nu ştiu şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă. Cred că acolo Dumnezeu se priveşte în oglinzi şi-şi dă palme.

Eu nu scriu poeme de dragoste.

Eu scriu despre Pantera Oarbă de la grădina zoologică rotindu-se în cercuri tot mai mici în propria noapte până la anulare.

Eu scriu despre cei care există în mine cu stradă cu tot având ochii fierţi de febrele noastre neelucidate.

Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa fără de moarte.

Eu nu scriu poeme de dragoste.

hi, I'm ioana and I'm not afraid

m-am dezobișnuit de mult să număr pașii. parcă dintotdeauna aștept lifturile astea ruginite să mă urce în cer. ele întârzie mult. atât de mult încât uit că aștept.

azi e sâmbătă și nu mi-e deloc teamă. vin în fața voastră și spun: hi, I'm ioana and I'm not afraid.

suntem mai mulți adunați aici într-un soi de neînfricare. am așteptat dar nu mai așteptăm nimic.
suntem aici în tăcere arzând ca niște făclii în noaptea celor fără memorie
suntem aici mistuind dureri despre care unii habar nu au că există
suntem aici apucând întunericul cu dinții sfâșiind noaptea ca pe o placentă uriașă
ca să ne naștem în zori în ceața lumii când încă nimeni nu plânge.

tăcere

îmi aduc aminte totul

lumea arde. sângele incinerat este al meu. tot sângele lumii pare al meu

mă aștept să-mi treacă dar nu. nu trece deloc. durerea rămâne aici ca un lup argintiu


acum mușc. mă pun cu moartea.


mă pun cu viața.

crizanteme!

nu am destulă pace să-ţi spun cum a fost.
îmi amintesc doar atât: crizanteme. mii sute de mii.
înfig tulpinile în morminte. pământul e umed călduţ. e bun.

sub linişte ceva urlă astfel încât eu aud foarte clar. calc pe frunze pe alte morminte. acolo e o împrejmuire veche. un copil mort la 1 an. în anul 1950. îmi simt călcâiul greu. îmi simt oasele îmbinându-mă ca pe o străină. sunt în acelaşi timp sub flori şi deasupra lor.

mai mult ca oricând eşti în creierul meu. moartea are de-a face cu noi. cu

mine şi cu tine.