5.

mi-ai spus că nu scrii pentru că preferi să trăiești. nici eu nu scriu. folosesc cuvintele doar ca să te înștiințez. aș putea să folosesc un fum pe un deal sau codul morse. aș putea să folosesc limbajul trupului. ca atunci când îți rozi unghiile sau te joci cu o șuviță de păr. de exemplu acum aș sta nemișcată și ți-aș privi mâinile în timp ce tastezi repede repede  ținând țigara cu dinții.

nemișcarea e un mesaj puternic. poate prea brutal pentru noi care nu mai avem timp.

poate ar trebui să folosesc arome. vanilie sau ciocolată cu rom. ai înțelege imediat că mă simt acasă doar cu tine. ai dreptate. dacă ar fi să-ți spun în cuvinte chestia asta ar suna perimat. aș folosi un gest mic o contracție invizibilă a unui mușchi ascuns un expir ușor o strângere mică de pupilă ca o minusculă îmbrățișare. aș scrijeli cu unghia în palma mea o literă pe care tu ai ghici-o imediat.

degetele tale au miros de tutun. le adulmec încet. nu mai am nevoie de cuvinte.

4.

știi atunci când am vorbit despre moarte nu mă gândisem nici o clipă la a ta. moartea era doar a mea.

tu nu ai un M în palmă. ai o altă literă mai tragică. o literă fără liniște. una care vorbește singură despre tot felul de chestii exact ca semnele chinezești care sunt pur și simplu povești despre lucruri. mai ales despre copaci și despre oameni de ne-am mirat noi că toate caracterele încep cu semnul pentru copac. și omul e ca un truchi fără crengi.

omul e mai puțin decât un copac în orice limbă.

de aceea nu poate nimeni ghici în palma ta. nu poate să știe nimeni nimic despre tine. doar eu am observat că ești nemuritor și am tăcut.

3.

îi dai liber îngerului și pleci. undeva. poate în amsterdam.

deodată ești mai ușor decât aerul și zbori mai repede decat boeingul 747 al companiei norvegiene. ca mine atunci în avion când plecasem din stockholm și m-ai luat de mână. ca atunci când nu mai aveam nevoie de nimic. tu miroseai a scorțișoară. stewardesele erau puțin îmbufnate. ce coincidență nu mai zburasem pe ploaie nici unul dintre noi. eu nu mai călătorisem niciodată  așa fără umbră cu mâna mea strânsă în a ta. pe neașteptate am consatat că respir. că puteam să fiu pămânul întregii lumi. că nu mai aveam nevoie de aer. nu mai aveam nevoie de înger. nu mai aveam nevoie de nimic.

2.

gata. azi mi-am amintit și toate gândurile mele s-au transformat în capcane. s-au transformat în mine anti-personnel. în gloanțe întoarse înapoi în țeava unui pistol mic pe care-l purtam mereu în poșetă. da, îl aveam chiar și atunci când am ajuns noaptea în bruges venind din paris. atunci când am nimerit în timpul nostru medieval.

uitasem complet să-mi zbor creierii. mă bucuram de piața luminată straniu de foamea aceea ciudată de timpul nostru vechi și cu multe scări.

uimirea mea era infinită. tu rostogolind cuvinte pe piatra cubică. toate casele cu lumânări la ferestre și noi hoinărind flămânzi în piața din bruges. apoi plăcintarul din rulota aia ruginită singurul care cocea la ora aia pentru drumeți.

uitasem complet să mor. mâncam amândoi plăcinte fierbinți lângă clădirea poștei din bruges. ne holbam la o catedrală uitasem complet de madonna lui michelangelo. uitasem complet de pistol și de moarte. mă gândeam doar cum ar fi să-ți ling degetele fierbinți dar tocmai trecea o trăsură.

apoi orașul a încremenit pentru o clipă. o clipă din aia lungă din timpul ăla medieval.

1.

oamenii au făcut deja cercuri în mine. unele mari imperfecte argintii altele invizibile.
îmi spuneau că începutul e greu că trebuie să merg înainte. eu nu înțelegeam treaba asta cu mersul
nu înțelegeam nimic.

aveam tot timpul în minte un vis de-al tău cu oameni.

am încercat să găsesc o ieșire. dar peste tot erau numai trenuri
trenuri albastre care străbăteau pădurile cuprinse de toamna în flăcări.
mai bine aștept aici pe margine.  începutul sau sfârșitul.

mi-au dat 21 de zile în care să mor sau să trăiesc
dar ce să zic. e greu de ales.

e prima zi. cercuri cercuri în mine

aspru

ai mușcat din mine. am mușcat din tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara
vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă


lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc din primul moment 

din momentul zero 

când încă nu știm să plângem

încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut

mușcătura e până la cer


am o rochie neagră
cânepă in cânepă
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trup
mă cheamă varvara
aspru
înghite înghit
taci tac.

examen

nici moartea nu-i mare lucru. e tot un fel de examen. în general oamenii îl trec cu bine. nu prea există școli pentru așa ceva deși ai timp toată viața să înveți să mori.

am îmblânzit ziua asta și acum mă folosesc de ea ca de un câine tolănit la soare. se vede până departe în satul vecin. mă gândesc să mă întorc în pământ.

nu prea are rost să salvez lumea. nu are rost să vorbesc. nici să tac. există un mesaj mult mai clar în frunză. din păcate așteptarea e obligatorie. așteptarea e bună. între timp poți fi orice vrei.