crizanteme

suntem încăpători. ca niște flori pline de lumină.
tăcerile dintre noi sunt lungi tulpini
de întuneric.
în rest
pace.
pacea clocotind în ritmul ei echivoc.
pacea din care nu înțelegem nimic clar
ni se așază sub pași
cînd plecăm când venim.
când suntem când nu suntem
fredonând același cântec de leagăn până la moarte.

nu vorbim despre asta.

eu rămân aici cu pământul cu grijile cu tălpile lipite de tine.
îmi smulg inima ca orice femeie și ți-o trimit acolo undeva
unde ești
chiar dacă nuștiuundele mă sugrumă cu nume de crizanteme. cu numele tău.
litere mari și disperate îmi fură gesturile și mă transformă în piatră

nu am cuvinte și asta mă ruinează de o mie de ori pe secundă.
nu am cui să spun că dispar că alunec că se întâmplă ceva despre care nu știu nimic.
absolut nimic

jurnal cu soarele în față

am umbra trîntită pe asfalt. moale și termurătoare ca o flacără gata să se stingă. am umbra lipită de teamă și o port așa cu mine prin orașul acesta cu nume prea lung. 

de la o vreme cânt mai mult în gând. vocea mea pare aspră și stridentă. îmblânzesc cu greu câte un gând apoi îl ucid ca atunci demult, vara când tăiam gâtul unei găini din curte ca să o mâncăm. îi simt zbaterea și sângele cald. ochiul mat atingând durerea. de la o vreme cânt în gând împotriva mea.

nu recunosc toate urmele. cred că unele sunt făcute de alții.

ne mor poeții

mă trezesc cu degetele zbârcite ca și cum aș fi stat prea mult în apă. a murit încă un poet. tânăr. toți poeții sunt tineri. chipul lui se amestecă în mulțimea de chipuri ale pacienților care au căzut din cireși sau ale celor care au suferit un accident rutier. 

nu-mi las loc să plâng. mă trezesc la ora 6 fix fără să privesc. 

am observat că deși nu sunt oarbă, de la o vreme nu mai privesc deloc. e un fel  ciudat de a urma o rutină pe care nici măcar nu o vezi.

poezia a murit cu mult înaintea mea. habar nu am când. acum singurătatea e doar singurătate. și moartea e doar moarte. a mai murit un poet. tînăr ca toți poeții din lume.

singurătate

mă aud mai bine așa. 

singurătatea mea pare un crin 

izbucnind olfactiv în nopțile de iunie

mă văd mai bine. 

mă știu. 

albul strident al imaculării vine ca un reproș. 

ca un strigăt ce sfâșie ceva. totul.

noaptea asta

liniștea are aerul unui abandon. mă aplec peste margine să văd cerul
dar albastrul dispare ca prin miracol. rămâne o limpezime despre care nu știu nimic

uneori îmi arunc dinadins privirea în noapte. întunericul o înghite imediat
nu mă feresc de umbre. nu mă tem

orașul respiră prea repede în noaptea asta. îi ascult tahipneea și tac
oricum, orice ar fi să se întmple se va întâmpla până la urmă

liniștea devine tăioasă în zori. ca o lamă foarte rece
și foarte reală

azi. prima zi din noua mea viață

azi:
soarele îmi calcă pe urme. zorile strigă puțin ascuțind mirosul de iasomie

mă gândesc să plec dar mai rămân o clipă
îmi pun un zâmbet pe față și fața mă doare
o las în pace
liniștea asta pare inventată dar nu-mi mai pasă
plec

insomnie

respirația mea miroase a cretă.

mă sufoc în somnul celorlalți

oriunde ajung moartea a ajuns deja.

pe asfalt umbrele dezastrelor dansează sub loviturile nopții

lucruri practice. claificari

a găsi un nume pentru orice. uite un lucru practic
chiar și această îndeletnicire a mea de a trăi și a muri în același timp
ca și cum aș croșeta viața
unu pe față unu pe dos
ar putea să fie catalogat denumit clasificat undeva

când mă rătăcesc în afara ta îmi dau seama că adevăratul motiv
nu e dizabilitatea mea de a mă orienta
(ceva ce tu ai din plin)
ci pur și simplu faptul că nu am denumit ”înafara” ta.
nu sunt indicatoare și semne care să mă lămurească
cum să respir așa pe neașteptate când tu nu respiri lângă mine
ce să fac cu mâinile
cum și când să mai zâmbesc.

nimic nu-mi indică unde e lumea
pe unde să o iau
sensurile devin imposibile
și în ciuda acestui haos
în ciuda mișcării browniene a particulelor în general
eu stau
stau și aștept să denumești toată treaba asta cumva
să pui săgeți care să-mi indice inima
săgețile pot să o străpungă un pic
și să iasă pe partea cealaltă
nu m-ar deranja sângele și toată tevatura
oricum scena ar fi un kitsch
dar am avea un nume ceva
așa cum moartea se numește simplu”moarte”
și știm exact unde e
totul ar fi semnalizat
totul ar fi sigur
clasificat.

what would you do if you were a piano

I’m standing here in the middle of joy

it can not touch me at all

I abolished all the places in which I could have hidden

but I have a piano inside me I think. sometimes it  plays too loud

there’s too much noise towards outside when entire humankind  is sleeping

and that frightens me a little bit

I ask you

what would you do if you were a piano

in somebody like me

cântece și alte respirări

până și sunetele au chimia lor. reacții nebănuite se desfășoară în mine la auzul înșiruirii de sunete ce compun acest cântec. 

uneori  pacea din mine se luminează brusc ca fața unui copil ce tocmai a primit un cadou.

reînvăț viața. reînvăț cântecul. mult timp nu am respirat, nu am cântat nu am vorbit nu am scris. acum reînvăț totul de la început chiar dacă nu știu sigur unde este începutul și unde sfârșitul

respiratul nu e ca mersul pe bicicletă. nu știu cum. nu-mi amintesc. poate nu am știut niciodată.

lumina cade ciudat pe fața lumii. uneori ea pare un monstru, alteori pare doar un câine albastru.

am ales mereu între mine și mine. mereu greșit.mereu prea târziu. există mici decalaje, diferențe fine de nuanță între clipe. aceste diferențe pot să ucidă sau să salveze.