avertismentul

mă avertizase cineva că n-ar fi prea bine să mă plimb aşa pe străzi cu ochii larg deschişi
că aş putea să văd cum trec vagoanele pline cu gândurile obscene ale călătorilor.
între timp eu văd lucruri obișnuite care muşcă din oameni
ca într-un insectar imens care le ţintuieşte zborul

tu eşti norocos. ție nu-ți pasă. treci prin noi cu un fel de orbire strălucitoare.
ţii în mână un şoim care de aici seamănă cu o torţă neagră.
parcă tot oraşul e un şoarece galben de jucărie care fuge mecanic de sub privirea mea 

de sub pânda  giganticei păsări de pradă.

noaptea am putea crede că visurile ne restabilesc reperele

că ne aduc acasă trupurile înstrăinate şi suprapopulate de urme

că reuşesc să sfărâme zidul de carne din vagoanele care ne-au sudat pe retină o zi prea lungă

dar nu

noaptea un şoim tânăr ne smulge sufletele şi le dă orbilor

insula

am scris deja cea mai frumoasă poezie. de-acum trupul meu aşteaptă undeva în trupul tău.
nu mai e nimic de spus despre asta.

uneori mă trezesc pe o insulă mică. cerul e albastru oceanul albastru. exact ca în laguna albastră. ştii filmul. e vechi. actorii sunt deja bătrâni. costumiera e plină de artrită. decorurile. insula se face cât o talpă de om. stau într-un picior. nesfârşitul e apă. plus cer. technicolor.

nu mă gândesc la nimic. nu mă gândesc la nimic. nu mă gândesc la nimic.

am scris deja cea mai frumoasă poezie. nu mai e nimic de spus. insula mea e cât o unghie cât un bob de mazăre cât un bob de piper

a.m.r. un infinit şi ceva

a.m.r. un infinit şi ceva. număr ca să nu înnebunesc. o iau de la început. o iau de la unu. de la certitudine.

când vei veni lumea se va întoarce puţin spre tine. va zâmbi femeia ce tace. va zâmbi portarul. toate lucrurile vor părea vii. vom uita totul şi va fi bine.

de aceea suntem atât de bolnavi. pentru că ţinem minte.

nu mai am aşteptare. număr în loc de orice.
în locul tău pun 2 pentru că seamănă cu o lebădă.
în locul meu pun egal

perseide

am întârziat și de data aceasta. 

am aflat prea târziu că toată noaptea a plouat cu stele

că luna a înghițit totul

și acum lumea pare perfectă în burta ei argintie

tu ce ai face dacă ai fi un pian

stau aici în mijlocul bucuriei
ea nu mă atinge deloc

am desfiinţat toate locurile în care aş fi putut să mă ascund

dar cred că am în mine un pian. câteodată el cântă prea tare
prea se aude în afară când oamenii dorm
şi atunci mi-e puţin teamă

te întreb
tu ce ai face dacă ai fi un pian
în cineva ca mine

pacea mea incurabilă

spitalul e gol. eu goală mă lipesc de faianţă. duşurile aşteaptă învinse. din muţenia lor picură ceaţa fierbinte. aud că respiraţiile se rup în saloanele cu bolnavi incurabili. se împarte hrana rece. cozonacul e galben. goală şi aproape oarbă muşc din el ca dintr-un soare dulce.

singurătatea nu încape sub pielea mea netedă. miros într-un fel. ai spune că a pace. ai spune asta după ce m-ai respira toată.

gratiile au o umbră frumoasă. mă întind sub ea. o las să mă taie în felii. linoleumul verde mi se lipeşte de spate ca un sărut.

au spus că mai urmează ceva după asta. eu nu aştept nimic. citesc etichetele flacoanelor şi adorm.

flori fete filme sau băieţi

puteam să fiu o pasăre caniculară ca tine

un muşchi neted
o stradă îngustă
un mesager împuşcat
o linie moartă
putem să fiu un câine corcit cu alt câine mai mare
sau o cămaşă. cămaşa ta.
puteam să fiu una sau alta
dar nu sunt decât o bufniţă albastră cu un ochi galben

puteam să fiu un uliu

persoana 2

te subţiezi ca un câine care trece prin gard
poate azi nu te va simţi lighioana ce-ţi doarme în creier
şi se hrăneşte cu mirările tale cărnoase

vocea ta se dezbracă de tine. ea cântă în corul bisericii
se înalţă în armonii surprinzătoare
dar pe tine te lasă
ascuns între gânduri ca între mărăcini

pândeşti clipa de linişte. atunci lucrurile devin mai mari
şi tu creşti din muţenia lor

raport din tranșee

dimineaţa mi-o urc în soldaţi
înaintăm prin tranşeele săpate noaptea de vechiul meu coşmar.
îmi pun bocancii peste halatul alb de spital
calc peste paharele de unică folosinţă din care se scurge urina colectată în zori

verdictul se dă la amiază. îmi iau sângele din eprubeta nr1. pare albastru. pare al tău.

privirea lui M nu mai seamănă cu baioneta mea lustruită. el mă priveşte camuflat în piatră. mă priveşte cu tot cerul deodată

îmi soarbe gândurile

îşi face din ele un tobogan 

şi se dă până jos unde îl aşteaptă uitarea. sau doar o nouă zi

o nouă viaţă. o înşiruire de clipe din care trecutul lipseşte.

îmi şterg sângele lui de pe retină
sunt încă în viaţă
laboratorul frânează ca o maşinărie infernală.

pentru o clipă e linişte 

are loc spaima. are loc tăcerea şi moartea.
nu trage nimeni. nu plânge nimeni.

târziu, în salon cineva împuşcă un cal.

totul sau nimic

M construieşte clipe cu fiecare pas. paşii lui sunt de plumb. îi trage după el învingând secunda aceea despre care nu mai vorbim. are chipul brăzdat de urmele cheloide ale dezastrului. are asprimea unui soldat trecut prin iad. în gândul meu l-am denunţat deja ca pe un ucigaş al neşansei. nu-mi lasă loc de trecere. nu-mi lasă nici o scăpare. M e călăul meticulos al hazardului.

zidul are o singură fereastră. prin ea zăresc limpezimile tăioase ale libertăţii. aici sau acolo. totul sau nimic. M alege totul. eu nu i-am oferit nimic.

icnetele paşilor spastici se izbesc ca nişte gloanţe de zidul tăcerii mele. teama lui rugoasă ricoşează în mine. îmi amintesc bine că nu i-am promis nimic. dacă din neatenţie i-am promis totuşi ceva, mă va executa fără nici un fel de milă.

îi măsor tensiunea arterială. el îmi măsoară teama. stăm încordaţi unul în faţa altuia. clipele strălucesc ca nişte licurici muribunzi sub tălpile lui amorţite.

îți la un semn aici

îţi las un semn aici

între mărăcinii timpului pot să te-aştept încă preţ de-un poem
la periferia unui cuvânt mai lung si sonor
mi-am construit cu răbdare cochilia ciudată
mă ascund
mă exhib
mă las căutată
dar nu pot să nu-ţi las un semn aici
la limita inţelegerii dintre specii

oricum 

m-ar trăda vara aceasta
m-ar trăda frunza de dud
şi toţi melcii