luna

ploua şi niciunul nu ştiam cât. ne învelisem cu tăcerea din spatele ploilor.

câinele galben adormise în noi. M aştepta altundeva. departe. ce să-i spunem. cum să inventăm o scuză plauzibilă pentru aceste căderi. cum să le numim şi de câte ori să ne lăsăm amăgiţi de zâmbetul lui. de câte ori să credem că totul e ok.

până la urmă unul dintre noi a renunţat. iubirea crescuse din mine ca iarba. nu mai era nimic de făcut.

cineva împărţea luna cu mine. îmi era foame. muşcam din ea. nu mă gândeam la nimic.

câteva chestii. totul

felul în care o iei puțin înainte doar ca să te urmez

gândul că știi unde mergem și că mie nu-mi pasă

câinele vagabond care m-a privit în ochi

ca un câine pe un alt câine

un fel de mirare că poate să-ți fie frig

tocmai ție care arzi din toate febrele lumii

toate acele mii de explozii tactile pe care mi le provoci oricând

mușcătura până la sânge

sângele însuși

puțina liniște dintre respirații


timpul tău expirat. singurul care mi-a mai rămas

cânt în gând

întâi au inventat o piatră care să mă țină aici. mi-au așezat-o în sânge.

nu am spus nimic. mă gândesc că oricum te aștept. între timp sculptez în tăcerea ta
ca în ceară.
nu-ți mai vorbesc. mai bine îți las un semn de pace în mine

vei ști

lumina e doar un pretext pentru umbră. de câte ori m-am gândit la chestia asta s-a pornit un fel de murmur în pereți.

îmi place să cânt în gând
să înghit lacomă sunetele din toate cântecele

până la urmă au făcut din mine un instrument muzical cu pietre

azi este duminică

este duminică și oamenii nu mai mor. de fapt au început să ningă din prima clipă
unii au tot felu de întrebări de pus dar așteaptă un semnal


nu.  tu nu îți permiți să devii strident întrebând aiurea în stânga și-n dreapta
nu poți sa tragi în piept tot ce ai afla
să suporți tot adevărul care te-ar izbi ca o rafală de gloanțe

ești nepregătit și stângaci
ai timpul îndesat  cu forța în oase

ceva ca un metronom aiurit măsoară ritmul nostru comun

muzica e doar la început și la sfârșit. în rest tu. eu. tu.

jurnal cu tine

habar nu am cine ești

azi mă gândeam să-ți vorbesc
cu vocea mea de pământ
să-ți spun
uite cum oamenii ne lasă în urmă
noi ne iubim liniștiți
ca și cum am avea tot timpul din lume
deși avem doar acest prezent imposibil.

s-au anunțat ploi

nu călcați pe iarbă

nu mă uit peste umăr. acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile. habar nu am cine mai sunt dar nu privesc în urmă. merg tot înainte ca un pionier al neșansei. merg pe sârmă. 

sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile. îmi fură visele.
 
uneori scriu poeme cu prea multe metafore. vin unii și-mi spun că sunt învechită. îi cred pentru că metaforele astea sunt doar un scut. unii poeți simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.
 
ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu nu vezi că umblăm ca tâmpiții și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate doar să-ți dăruiesc o frunză moartă din pădurea aia a mea. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. dar merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. aici scrie nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.

țara mea sunt eu

ţara mea sunt chiar eu
cu degetele mele prinse la uşă
cu sânii mei plini de furie
cu genele mele de asfalt fierbinte 

sunt patria mea isterică

în fiecare noapte e câte o sărbătoare care ţine până în zori.
sunt prea multe nunţi şi botezuri.
prea sunt multe parastasurile în ţara asta cu falangele frânte
care sunt eu cea de toate zilele.
 
tot prin mine trec drumurile ca nişte vise umede pe care soarta derapează în mersul ei sinuos
am undeva un sens unic ca o supapă de siguranţă.
am undeva o bornă mică să-mi arate cât mai are lumea de mers pe jos.
depărtarea se termină prea repede în stânca temporalului meu. glontele acesta de aur e dintr-un război imposibil 

stă scris în cărţile de istorie cu litere Mari ca să vadă bine toţi viitorii lucrători cu ora
că Eu sunt ţara mea
şi a celor care mai visează încă să cânte la pian în noaptea aceasta.