azi

oamenii tropăie în mine. unii mă sondează ca pe-o planetă ciudată. cică seva mea are un gust puţin mentolat. oamenii devin glandulari. în mintea mea oamenii devin orice vreau şi asta mă bucură.


orbitele noastre sunt goale. un singur salon pentru toţi ar ajunge. eu în dreapta unei femei cât o cămilă încerc să-mi imaginez ochii celorlalţi orbi. mi se face sete. ea îmi dă să beau. mai târziu aud că plânge şi o simt că se micşorează tot mai mult. lacrimile o pustiesc. devenim toţi un deşert până seara.


mi se încleştează mâna pe braţul unui bărbat care tremură. mă prefac că nu observ. ar trebui să întreb ce şi cum. râd puţin. vorbesc despre vreme. e cald. e caniculă. e torid. el tot tremură şi mi-e o teamă cumplită de ceea ce ar putea să-mi spună.


tu eşti aici. respiri în locul meu când eu nu mai pot. îmi spui ce se vede. femeia cămilă a dispărut până la urmă. salonul se întinde acum nesfârșit  ca un deşert. toți suntem bolnavi de unii şi de alţii. dar numai eu pot să fug dacă vreau. pe mine mă aştepţi tu oriunde. 

 

doar eu pot să fug să dispar în ochiul tău verde sălbatic. oricând.