citești un poem și știi că ai mai fost acolo. trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci un cerc și te joci.
au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele.
acum stai în picioare și din tine crește un zid. ai știut când te-a zidit. erai acolo și încercai să nu mai plângi să nu-l mai superi cu
atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.
omul rămâne în tine și nu te întrebi până când. pentru că ești muiere și
nu știi că timpul contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe.
tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin
durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și
noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.
drumul e lung. drumul ia tot.
tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase. ei păzesc armoniile lumii.
omul trece prin tine. din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi
și nu te alungi din lucruri
ci te lași în somnul lui oricât ar fi el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu