ciocolată cu rom

Nu am nimic de povestit. Lucrurile se întâmplă înlăuntrul meu. Acolo e un dans ciudat. Oamenii vin și pleacă. Unii tușesc ușor, spun pardon. Alții fac dragoste. Apoi pleacă. Toți pleacă și mă lasă golită. Toți lasă în urmă  rămășițele unui fel sau altul de a mă devora.

azi

plec. ziua asta este un sloi de gheață. oamenii așteaptă cuminți la rând. nimeni nu e aici cu adevărat. șiruri întregi de trupuri. absenți.

nu îmi voi aminti ziua aceasta. nu mă voi gândi la ea. am obosit să privesc în urmă fiecare siluetă îmi păreai tu. toate mașinile de pe șosea păreau a fi asemenea cu a ta. credeam că vii. că suntem vii.

dar nu. eu nu sunt aici. nu sunt niciunde. șiruri de trupuri printre șiruri de gânduri. e un fel de execuție. și plecările sunt asemenea morții. câte o moarte mică și călătoare în fiecare aeroport.

”Elogiul animalelor” de Felix Grande

”Ştiai că există animale blînde şi credincioase
care atunci cînd îşi pierd perechea
adulmecă vîntul cu nările disperate
atacă urlă se gîndesc
şi nu mănîncă şi umblă şi înnebunesc?”


Elogiul  animalelor - Felix Grande

flash under flesh

trăiesc fiecare clipă mai profund mai apăsat
ca și cum aș vrea să țin minte pacea aceasta
nu fac poze nu îmi notez.

calc pe străzile tale din orașul tău în care am fost fericită cândva
calc apăsat ca să-mi amintesc strada sub pași
să nu uit nimic

frigul are alte dimensiuni aici. îmi simt oasele fierbinți
trădând liniștea asta albă
trupul meu se încordează  cumplit sub aerul înghețat și străin

zidul

nu ți-am spus niciodată cât îmi era de frică. stăteam în fața ta zâmbind
te încurajam. e bine. dar nu era bine
nu era nicicum.
mie îmi era teamă că o să mori
sau că o să te închidă la nebuni
îmi era o teamă teribilă că după ce plec o să-și dea toți seama că nu poți
și printr-un fel de decizie absurdă te vor alunga
sau te vor închide în vreun spital de-al lor
unde nu te voi mai găsi niciodată
pentru că toți doctorii ăia impecabili vor spune că e mai bine așa
dar nu e deloc mai bine. eu știu că nu e mai bine
pentru că doar eu știu cum te bucuri când mănânci ciocolată cu rom
eu știu cum cânți la volan
cum adormi chircit pe canapeaua din living citind ”zidul” de sartre
eu știu despre tine atât de multe lucruri esențiale
pe când lor le-ar trebui zeci de ani ca să le afle
de exemplu cum suspini noaptea în somn
când luna se lipește de trupul tău amorțit
eu știu cum vorbești repede repede când demonstrezi teoriile lumii
cum proiectezi poduri peste oceane
cum dărâmi și reconstruiești toate teoriile despre bosonul higgs
cum îți legi șireturile făcând o mișcare contorsionată din tot trupul
care mă face mereu să simt că mi se chircește ceva în suflet. de drag.
întotdeauna de drag. și mă abțin să te ajut. pentru că tu poți.
dar ei nu au habar câte poți tu.
mi-e o teamă cumplită că se vor lua după aparențe
că te vor trata cu un respect prefăcut
în timp ce vor citi din dosarul gros pregătit din timp
că nu îți vor cere niciodată cu adevărat părerea
și totul se va întâmpla fără să știi. fără să știu

nu ți-am spus niciodată cât îmi e de teamă
că nimeni nu știe nimic despre tine

check-in

am început să-ți scriu de când mă știu. la început plângeam ca acum. venirea noastră ca și plecarea noastră se însoțește în mod irațional de plâns. ar trebui să râdem atât la sosire cât și la plecare.

gările ar trebui să fie pline de oameni hohotind de râs. imaginează-ți aeroportul arlanda sau mai bine cel din amsterdam cu toți oamenii lui grăbiți neatenți dar râzând sau măcar zâmbind înainte de check in.

eu am să râd de acum. eu am să zâmbesc întruna zi și noapte ca o tâmpită. plecarea a început și habar nu am cât durează.

îți scriu zîmbind. plec. nu știu ce legătură are drumul cu noi cu așteptarea cu oamenii grăbiți în paltoane negre și lungi ca niște fluturi de iarnă. nu știu care e treaba cu moartea. habar nu am cum să traduc întunericul și frigul în limba noastră plină de semne ciudate care au la bază cuvântul copac.

așa că plec așa zâmbind. râzând în hohote cu cât mă îndepărtez. așa cum trebuia să mă nasc.

national pain report

citesc ”national pain report”.  un mare bullshit. doare al naibii.