20. jump!

nu spun să ai grijă. lucrurile se întâmplă oricum.
eu sunt gata să sar. nu mă gândesc la o plasă de siguranță. nu mă gândesc la nimic.

din călătoria noastră a lipsit mereu ceva. cred că au lipsit înălțimile. a lipsit piscul dar și prăpastia
erau mereu locuri de o netezime alunecoasă. tu cu râsul tău porneai morile alea de vânt
și nimic nu mai era stabil. alunecam prin tine ca printr-o spirală. imposibil să mă opresc
să-ți culeg o floare
să  dau bună-ziua trecătorilor.
alunecam și tu nu mai spuneai deloc ce e de făcut
tăiaseși frânele cuvintele carotidele
nimic nu mai funcționa la cotele stabilite
sânge peste tot
alunecam ca nebuna și tu
tu nimic.

mai bine aici sus. mai bine aici pregătită să sar
păsările astea
care par a fi niște ulii
sunt ok.
agresivitatea lor mi se pare provocatoare.
sub mine o prăpastie ca o gură de lume
complet edentată

nu spun să ai grijă. alunecările alea au rostul lor.
doar că eu sunt gata să sar din mers
din tot mersul  lumii acesteia.

19. lorient

nu aveam la îndemână decât o literă. așa că te-am strigat cu buzele strânse
noaptea nici nu era nevoie să strig. nopțile urlă de la sine
au o lumină despre care tu mi-ai vorbit când fumam pe malul oceanului
in orășelul acela mic. în lorient.

de atunci mă ascund noaptea de toate visele mele trăsnite.
te las pe tine ca pe un cavaler să provoci 
să lupți cu toate clipele astea aspre și orbitoare

umbra aceasta a mea 
umbra asta nebună împinsă pe scări
m-a avortat azi 
și m-a lăsat la poarta ta.

eu, aici

eu aici. dacă mă ridic pe vârfuri ajung foarte sus
dar nu mă ridic
am grijă. de multe ori Dumnezeu ne dă oameni în grijă.




nu știu cine sunt. azi te-am întrebat de două ori apoi am tăcut
probabil că nici tu nu știi.

poem scris acasă la M pe când toată lumea dormea

sunt pe urmele timpului meu ca un ogar ce hăituiește vânatul. oamenii dorm. mâine e sărbătoare.

nimeni nu-și aduce aminte să moară. M îmi strigă ceva. cred că-mi strigă liniștea. o prind repede din mers și o transform în stană de piatră.

de câte ori plec mor ca oricine. de aceea am hotărât să nu mai plec să rămân în fiecare loc definitiv până când toate locurile vor fi ale mele. orașul în care m-am născut e aici în toate orașele lumii.

18. în_Mugurire ostilă

azi toate florile au urlat. pădurile treceau prin mine ca și cum graba lor m-ar fi înghițit pe nerăsuflate. am încercat și eu să strig dar din gura mea ieșeau numai umbre
umbre lunguiețe ascuțite rănind totul în jur

nu știu ce au avut azi toate florile cu mine.
poate s-au prins că nu sunt de-a lor. poate că pământul ăsta ce-mi tot fuge de sub picioare m-a trădat
oricum ziua asta a avut de dimineață ceva strident
un miros care te îndemna la înmugurire ceva exploziv și ostil
total nepotrivit pentru o duminică

am încercat să țin pasul cu ziua
am încercat să nu deranjez tumultul de inflorescențe sălbatice
m-am adăpostit în tine
greșit. pământul mă răscolea cu o veste cumplită.

nu înțeleg. nu înțeleg. cum adică.
e totuși primăvară. cum adică
nu.

dansul acesta

dansul acesta e aproape ca respirația
m-am sincronizat cu tine
între noi trenuri
plecări sosiri
lumea nu mai știe să aștepte
nu așa cum noi
suspendați în prezentul nostru continuu
ne așteptăm unul pe celălalt
dansând noaptea
când toți ceilalți pacienți dorm într-o normalitate indusă

portarul ascultă meciul la tranzistor

dacă mă opresc
aerul ar deveni de nesuportat
un țipăt imens ar trezi tot spitalul
M ar crește din mine ca din pământ

să știi tu că numai dansul acesta ne poate ține în viață.

o moarte asurzitoare

Avusesem o altă părere despre moarte. Credeam că e odihnitoare ca o toamnă, că e coaptă şi grea ca un fruct, că e ploioasă în sensul neroditor al cuvântului.

Niciodată n-aş fi crezut că e atât de obositoare. Şi asurzitoare. O moarte din care se aud prea tare zgomotele înfundate ale târnăcoapelor săpând pământul roşcat. Un soare timid care înmugureşte pe reverul aurit al preotului ce mormăie ceva în barbă de neînţeless pentru mine. Cruci care spintecă aerul pe dinafară în timp ce un boschetar bătrân cască mestecând un colac pe mormântul unui copil. 

Avusesem o cu totul altă părere despre moarte. Credeam că se deschide dinspre trup o lumină şi-o linişte nouă. Dar nu, aceleaşi fălci mestecă moartea, aceleaşi dorinţe se scufundă cu noi în groapa de piatră din timp pregătită, aceeaşi grabă care ne ritmează clipele cu obsesii şi fugi ne urmează docilă îngrămădindu-ne în sicrie. 

Nimic din toate acestea nu se termină aici. În cimitirul cotidian al celor vii, se continuă teama , ca o condamnare pe viață.