azi am avut timp

azi am avut timp . un zid imens se prăbușea în mine
M desena în nisip chipul meu imaginar
mă împreunam cu tălpile lui
dar el habar nu avea
că mâine întunericul va răspândi sunete incredibile
că voi dansa până la moarte
și după

azi l-am așteptat pe M

azi l-am așteptat pe M într-o gară
trenurile întârziau cumplit
se anulaseră încercările noastre de a ne găsi
toate nopțile se topeau în lumina unui neon
ce bâzâia necontenit în sala de așteptare
nu mai puteam să rămân. peronul se umpluse de lacrimi
cineva îmi dăduse un măr
și mușcam din el până la sânge


M are acum timpul lui are mersul lui
are sângele meu

o zi ca oricare alta

gândul că e o zi ca oricare alta
desigur cineva notează toate nașterile
altcineva toate morțile
în rest sunt zile ca ale noastre
sunt kilometri de asfalt de betoane
și vorbe
atâtea cuvinte care se revarsă pe străzi
atâtea gesturi făcute oriunde
mai ales în bucătărie
dacă nu ai ști nimic despre oameni
ai crede că e un dans
ai crede că atunci când femeia frământă pâinea
îmblânzește demoni
dacă nu ai ști nimic
ai lega ziua nașterii noastre cu ziua morții noastre
cu o singură clipă intermediară
un suspans
în care ne-am putea iubi
sub ochii acestui dumnezeu neîntâmplător

ar trebui să cred în moș crăciun

vine vremea să mori
și moartea-i atât de puțină

parcă ai sări din cer într-o găleată

nu s-au terminat lucrurile
doar că nimic nu le mai leagă

de exemplu eu respir dintr-o lebădă
am început să cred în chestia asta cu respirația
prea târziu. acum ar trebui să cred doar în moș crăciun.


din când în când îmi iau liber
nu spun că dispar
ci mă străduiesc să nu las urme
totuși
rămân ca un junghi în coasta femeii de servici

dacă ar fi să o iau de la capăt
aș inventa un alt mers

nu m-am prins încă despre ce a fost toată treaba
copiii așteaptă un răspuns
dar eu nu am habar cum am ajuns
să mor pe vremea asta imposibilă

mad world

într-o zi va fi ziua mea. lumea va încetini puțin.

am abandonat ceva și nu știu ce

ochii îmi ard ca niște făclii. vine mama și-mi extirpă văzul cu o singură mișcare
nu mă doare. nu mă doare nimic.

am avut ceva.  am abandonat ceva

am pierdut toate diminețile. e mereu târziu și nopțile mi se strâng ca niște ghemuri negre în gât

credeam că pielea mea mă apără. nu.

târziu lucrurile vor deveni ascuțite și ni se vor înfige în trup

prea târziu va veni ziua mea. 

salvamontistul

dimineața presimțeam că ceața avea să coboare adânc în oameni ca într-o vale. M tăcea privind linoleumul verde. ceața coboară în oameni când ei tac. mă gândeam că ar fi bine să spun ceva. o formulă de politețe ar fi oprit căderea ce se petrecea în mintea mea. dar nimic nu părea destul de firesc pentru a fi rostit.

am aflat că un alt salvamontist a căzut. 20 de metri. in gol.s-a zdrobit de stânci.

apoi cuvintele au pornit ca o ploaie. vorbeam repede repede. M asculta doar câteva secunde cu un fel de derută în ochi. apoi linoleumul verde  i se lipea de retină. M devenea un fel de cameleon. nu-l mai vedeam era una cu podeaua cu perețiii cu halatul meu alb cu halatul verde al sorei șefe.

afară era tot mai ceață. tot mai liniște. demonstrasem ceva. că e bine. că va fi bine. nu e. nu va fi.

M a ieșit din cabinet cu linoleumul lui verde cu ochii lui orbi verzi cețoși ducând cu el tăcerea lăsându-mi mie vacarmul.  pacienți care se vaită care simt și plâng și mor în plină lumină.

uite

uite
ți-am lăsat un semn aici
între specii
am lăsat o urmă pe care numai tu s-o găsești
într-o zi
când va veni iarna
sau va veni timpul

distanța face din noi un fel de lupi
singurătățile noastre umblă flămânde
pe străzile unor orașe dispărute de mult
eu ți-am spus cândva
frumusețea e să ai o umbră de piatră
dar tu
tu să te strecori prin toate zidurile
prin toate ruinele astea
până ajuns în mine ca într-un templu pe jumătate ars
să spui simplu
uite
și eu să-mi amintesc totul