îndepărtare

până mai ieri am crezut în depărtare. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi
partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea
să rămână undeva în urmă
pentru că eu am mers întruna

inutil.

toți avem un M în palmă

dacă ești
lumea începe să te aștepte.
așa suntem făcuți. să ne așteptăm unii pe alții
adică eu pe tine.
între timp
se compun cântece, adevărate simfonii
avem noroc cu muzica
altfel surzenia noastră ar fi totală
ca și orbirea noastră

am rămâne prea mult stingheri
în sălile de așteptare ale dragostei
ticsite până la refuz cu străini


acum te deslușesc ca o țigancă
ce îți citește în palmă
și-ți scuipă linia vieții
nimic clar. nimic definitiv
de parcă am avea de ales
de parcă aș putea să nu rămân aici
în gară. în aeroport. în stația de metrou
oriunde ai putea să vii
dacă ești. 

ceața

eu cred totuși în oboseala ta
cred că atunci când când plângi
se lasă ceața
și ciorile înnebunesc pe garduri

poate că așteptarea face din oameni făclii

ascult cum treci prin orașe de piatră
cum te iubești cu femei înalte subțiri
cum închizi ochii și pășești
cum ajungi în locuri care te sorb și te strâng
ascult noaptea care te face să tremuri

strălucesc puțin și adorm în marea ta oboseală 

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură.
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă.
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
port în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale

nu mă aștept la nimic