efect domino

mi-a trecut seninătatea aceea în care mă bălăcisem câteva săptămâni. dorm cu pumnii strânşi. iarăşi am un efect de domino asupra clipelor care se izbesc una de alta şi răstoarnă 24 de ore. iarăşi am mailul plin de "vezi cine te consideră atractivă". nu-mi pasă cine. lucrurile se desfăşoară în grabă. cad frunze. e singurul moment observabil. un pic de moarte nu strică în timpul grabei noastre. mă gândesc să fac o poză cu aceste căderi, dar mi-e lene. ca atunci când mori de somn şi ţi-e lene să te culci.

aştept să treacă ziua. aştept să treacă odată. mi-e lene să mă culc. mi-e lene să mor. clipele se anulează una pe alta fără să intervin. sunt absolut singură. ştiu că eşti online. habar nu am cine eşti. până la urmă fac o poză cu moartea, aşa ca să nu-mi pară rău. mai fac o poză cu toamna.

ciocolata cu rom

Îmi imaginasem de o mie de ori cum va fi. Într-o zi când m-a întrebat de ce îl plac i-am răspuns „pentru că ești înalt”. Adevărul era altul. Adevărul era în niște fotografii mai vechi. El pe plajă, evident după ce făcuse sex. Nu. Făcuse dragoste. El pe plajă,   cu rucsacul sub cap, cu ochii închiși zâmbind. O pace de nedescris. O pace care s-a întins în mine și a rămas acolo. Apoi altă fotografie tot atunci, tot acolo. Privirea lui era cauza. De aceea eram  în avion. De aceea îl doream cum  nu dorisem niciodată pe nimeni.  În ochi i se oglindea o fată goală, foarte frumoasă, buzele lui erau amărui, și privea ca și când lumea întreagă plecase departe lăsându-l pe insula cea mai frumoasă din lume. Ca și când ar fi știut că toată acea frumusețe este inutilă. Clipa aceea era inegalabilă totuși. Nimic nu era repetabil.

Ochii lui sunt verzi uneori.

Aterizat, bagaje. În bagaje aveam ciocolata cu rom, cea despre care vorbeam mereu când îi era dor de țară. Și eu sunt înaltă, mă gândeam. Pantofii cu toc îmi adaugă la înălțime. Sunt mai subțire așa. Aș vrea să fiu o salcie sau mai bine o iederă,  să mă încolăcesc pe trupul lui. Îmi iau curaj și ies. Mă așteaptă la ieșire. Îl caut din ochi. Spre mine se îndreaptă un tip în scaun rulant.  E el.

E el. Îi pot vedea doar mâinile. În sfârșit mâinile noastre se strâng destul de convențional. Respir. Adnana. M. Ok. Respir. Respir. Merg. El ruleaza ușor fără nici un efort lângă mine. Scaunul rulant scârție cauciucat pe podea.

În mașină tăcerea pare să izbească totul. Pentru orice eventualitate trag de fustă în jos. Mi se văd prea mult picioarele. Lungi. Prea lungi. El le privește cu coada ochiului. Eu îi văd doar mîinile nespus de frumoase și puternice manevrând volanul și o pedală specială. Conduce impecabil cu o dexteritate care-l face să pară foarte masculin. Privesc pe fereastră. Nu am ce să văd , suntem pe autostradă. M pune muzică. Știe ce-mi place dar eu nu mai știu. Nu observ nimic. În cap am un bruiaj un blocaj. Îl privesc. E cel mai frumos bărbat din lume.

”Cum a fost drumul?”

„Ah, ok. Nu prea lung. E frumos aici”

Râde. Am spus o tâmpenie. E autostradă.

”Stai să ajungem. Aici nu ai ce vedea”

Mă simt mai bine acum. Vocea lui mă calmează mereu. Începe să-mi povestească despre oraș. Populație, istorie. Nu rețin nimic. Mă gândesc la trupul lui. Creierul lui mi-e aproape. Poveștile și toate informațiile pe care mi le înșiruiește mă liniștesc. Acum sunt mai bine. Zâmbesc. La stop ne privim, ”ești frumoasă, măi” imi spune. Și brusc trupul meu devine  o coardă.

M s-a retras în dormitorul lui. Eu am rămas pe canapeaua din living. Prin ușa întredescisă zăresc roțile mari de la scaunul rulant. Spițele strălucesc în întuneric.  Mă gândesc la M. La scaunul  rulant. Pe M mi l-am imaginat înalt. E înalt. Dar privirea aceea de jos, pe sub

 sprâncene, e ca o lavă. Mă arde în pântece. Simt că va izbucni cu o forță nebănuită. Inexplicabil,  pe jumătate înfrânt, pe jumătate învingător, bărbatul acesta este magnetizant.

Respirația mea pare tot mai puternică. Aș vrea să nu respir. Tot trupul mă doare. Ochii lui sunt ca doi tăciuni care îmi ard înlăutrul. Încerc să număr în gând. M nu poate să meargă, nu simte nimic de la brâu în jos. Se pișă pe el.  Nu înțeleg nimic. Nu înțeleg nimic. Îl doresc cu tot trupul. Și nu e vorba numai de sex. Ceva mult mai puternic și polarizant se descarcă în mine. Dorința aceasta e nouă și dureroasă. Îl vreau cu sânii, cu pulpele, îl vreau cu buzele, cu fiecare cută a pântecului meu fierbinte. Mâinile lui puternice care ating barele de metal ale roților, mâinile lui care pun în mișcare totul...Îmi simt sexul umed. Respirația mea se aude prea tare.  Sunt o păcătoasă. E ca și când ai dori un călugăr, ca și când ai dori o statuie. Nu știu cum e. Dar nu mi-e permis sa-l vreau în mine. În mine? Nu știu cum să-l vreau. Cred că sexul lui inert poate să mă atingă cumva. Cred că trupul lui se poate trezi sub atingerea mea. Îmi imaginez buzele lui amărui. Apoi cobor spre gât sărutându-i barba aspră, umerii puternici, axilele. Vreau să-i sorb mirosul de bărbat. Mirosul lui și numai al lui să-l țin minte, să mi-l tatuez în memorie, în toată ființa. Apoi să alunec cu limba spre sfârcuri fac rotocoale încet încet. El să geamă ușor de plăcere.  Să-l mușc ușor, durerea să-i trezească toate simțurile, să-l contrarieze și să-l provoace. Vreau. Da vreau să-l provoc. Să trezesc animalul devoratorul din el. Să-i ating abdomenul cu limba să-i simt în papile gustul, să ajung acolo jos spre sex. Să-mi frec ușur sexul de genunchiul lui amorțit. Și tot mai tare și mai tare clitorisul meu să înfrunte  oasele lui. E ca o statuie. Nu simte, dar în el există dorința. Vreau să-l provoc să mă muște de sâni, de umeri, de coapse să vină cu răsuflarea aproape de sexul meu deschis ca o floare, să mă guste încet cu buzele și cu limba să mă muște ușor și să se opună pubisului meu cu bărbia, să-mi zdrobească clitorisul sub setea lui de bărbat care-și ia. Care mă ia.  Vreau să-și întroducă degetele puternice și să-mi simtă căldura...uf. termin. Cu ochii ațintiți pe spițele din dormitorul lui zvâcnesc  în liniște..termin și gâfâi ușor. Sper că nu m-a auzit.

Ceva ce nu este al meu

        În dimineaţa în care iubitul meu m-a anunţat pur şi simplu că nu mai e al meu nu am putut să înţeleg pe deplin ceea ce însemna de fapt acest lucru. Îi simţeam vocea rugoasă, indurată între degete, ca atunci când, stagiară fiind, palpasem abdomenul unui tânăr pacient şi descoperisem o tumoră ce-i infiltra toate organelle. Mă plimbam cu mâna dreaptă, care dezvoltase o „vedere”specială, pe abdomenul lui suplu înfigându-mi uşor câteva degete în zonele în care trebuia să găsesc diferite organe.
-Vă doare? întrebam privind probabil foarte intens, aşa cum fac întotdeauna când mă concentrez.
-Acolo nu mă doare,domnişoara doctor. Aţi găsit ceva ce nu-i al meu? întrebă tânărul râzând scurt.

       Brusc mi-am amintit că înainte cu o zi l-am condus la salon. Era exuberant şi-mi făcea tot felul de complimente. Nu ştiu de ce acum, palpându-i abdomenul mi-am amintit cum spusese că sunt ca un mărţişor cu halatul ăsta alb şi stetoscopul roşu atârnând la gât.
-Cred că aveţi un mărţişor aici, i-am răspuns zâmbind cu subînţeles. El a râs din nou scurt, chircindu-se apoi de durere.

     Nu-i reţinusem chipul. L-am văzut cu adevărat a doua zi, în sala de operaţie când îl ventilam manual, în timp ce chirurgii încercau să scoată „tot”. Greşisem. Nu era un mărţişor. Nici eu nu eram. El semăna izbitor de mult cu iubitul meu, aveau chiar şi aceeaşi vârstă.

     De aceea, în dimineaţa aceea în care m-a anunţat că nu mai este al meu am rămas descumpănită încercând să înţeleg ce era atunci ceea ce purtasem de o viaţă în mine. O imensă tumoră care mă invadase insidios, pe care o crescusem cu drag şi o hrănisem cu iubirea mea. Era doar un cancer. Am încercat să-l prind şi să-l smulg din mine cu toată forţa, dar înlocuise absolut toate organele, îmi curgea în sânge, era în toate celulele.
Poate că eu eram cu adevărat un mărţişor prins cu un ac de siguranţă de această gigantică tumoră, de acest cancer care era el, iubitul meu.

-Câţi ani are? întrebă chirurgul în timp ce-l opera; i se spuse.E foarte tânăr.O să-i facem un anus contra naturii. Dar va trăi. Asta e.

Nu cred însă că s-a inventat vreo tehnică prin care mie mi s-ar putea face un suflet contra naturii... Asta e.

sepembrie, era noastră

azi mă simt o furnică  sub talpa strivitoare a forfotei zilei.
doliul se închide în mine ca într-o amânare.
între timp morţii noştri se eliberează mult prea curând
luându-ne umbra cu ei.

mai e foarte puţin din această inutilă gălăgie. 

până atunci eu mă rog să nu pleci fără mine niciunde.

ştiu că se face târziu. cerul e puţin într-o parte
ca un tablou strâmb într-o cameră de hotel cu vedere la Marea Neagră.
sinucigaşe păsările călătoare se întorc într-un anotimp nepotrivit
dar călătoria noastră a început mult mai devreme
într-o zi 

când în septembrie se făcea era noastră.

transcriere

măcar de n-ar fi teama aceasta de a nu te transcrie
de a nu te atinge ca să nu sângerezi


acum locuiesc într-un oraș de cretă desenat pe asfaltul fierbinte
un oraș ucis de metronomul unui cotidian de neînvins



aștept cu teama aceasta de a nu te povesti până dispari
de a nu te pierde în cuvintele astea care nu au nici o limită
asta mă ține aici aproape oarbă
cățărată pe meterezele zilei
dansând tango cu toți trecătorii